Perfecțiunea în doze mici

Capitolul 13

13. Sunt așa furioasă...

Au trecut trei nenorocite de zile, iar eu sunt în continuare furioasă și dezamăgită. Habar nu am cum ar trebui să scap de starea asta negativă care îmi dă târcoale de mai bine de șaptezeci și două de ore. Am avut momente în care m-am gândit că ar trebui să merg într-un club, să mă îmbăt și să mă culc cu primul bărbat care îmi iese în cale, numai să scap de tensiunea asta care îmi ține mușchii tot timpul încordați. Apoi m-am gândit că ar fi imoral și am renunțat la idee.

Adevărul că nu m-aș culca cu nimeni înafară de Ross și asta mă distruge pe din interior. El vine și pleacă, eu rămân și sufăr. Și da, îmi amintesc tot ce s-a întâmplat în noaptea aia, sunt genul de persoană care își amintește ce a făcut la o beție, având în vedere prin câte astfel de momente am trecut.

În ziua în care el a plecat, am mers într-un bar și am băut până barmanul nu mi-a mai dat, căci intram în comă alcoolică. Mi-l amintesc și acum pe tip. Era un bărbat robust și cu chelie, părea că nu are ce face cu viața lui. I-am povestit toată viața mea în seara aia, inclusiv golul din stomac pe care încercam să-l umplu cu băutură. Îmi mai amintesc că l-am înjurat împreună pe Ross pănă ni s-a tăiat limba de oboseală și nu mai aveam inspirație să inventăm altele cuvinte obscene.

M-am închis după aceea două săptămâni în camera mea, făceam duș și beam câte un pahar de apă pe zi, până când Cam m-a găsit inconștientă în cameră și a stat cu ochi pe mine în permanență. Dar oamenii din jurul meu nu erau importanți, nu vedeam în fața ochilor nimic altceva înafară de chipul lui Ross. Atunci am început să vorbesc cu mama, o uram, cu toată forța mea, dar a fost singurul meu sprijin în perioada aia. Cu toate că făceam doar ce voia ea, seara, când mă culcam, mă săruta pe frunte și îmi promitea că va fi bine.

O vreme chiar a fost bine, eram cu mama mea, în sfârșit știam că mă iubește, măcar puțin acolo. Apoi totul s-a dat peste cap când Will a plecat, știa o parte din poveste, niciodată nu i-am spus-o pe toată.

Lucrurile o luaseră pe un drum greșit pentru mine, iar lumina de la capătul lui era prea mică pentru a o vedea în întunericul meu. În zilele alea am mers în fiecare seară în bar, și mă lăsam distrasă de poveștile din tinerețe ale lui Clyde, barmanul. Mă ajuta să uit. De la o vreme nici alcoolul nu mă mai ajuta, așa că am avut mai multe gânduri și tentative sinucigașe. Eram în beznă, lumina mea se stinsese o dată ce ochii lui de gheață nu mă mai priviseră.

Interiorul meu urla de dorul lui, zi și noapte, și aerul îmi pătrundea în plămâni doar din obișnuința respirării. Am rămas la întuneric un timp, apoi parcă am aprins becul și parcă m-am trezit din hibernare. Cu același gol în suflet, nimic nu se schimbase, dar îmi amintisem de visurile mele, de idealurile mele.

Am mușcat din cărți, am citit, am scris, m-am chinuit și am promovat la toate examenele. Apoi am venit la facultate, unde îmi urmez visul, visul ăsta pe care eram cât pe ce să-l uit de tot.

Apoi el vine aici, și îmi dă lumea pe dos. Îmi face inima să bată cu o mie de bătăi pe minut și îmi dă speranțe, apoi mă abandonează, mă lasă să mă scufund din nou în oceanele alea două care s-au mutat în ochii lui și mă spulberă de stânci, mă trece prin furtuni și mă abandonează la mal. Îmi scufundă corabia în mijlocul mării și mă lasă să mă descurc, iar eu sunt inaptă să o fac. Și mă înec.

De asta sunt furioasă pe el, pe mine, pentru că îmi aduce atâtea sentimente și eu nu pot să le conserv, pentru că nu îmi ajung. Nu-mi ajunge un singur sărut, nu-mi ajunge o singură îmbrățișare. Îl vreau tot. Și el se opune, mă distruge încet, dar sigur.