Perfecțiunea în doze mici

Capitolul 17

17. Adică nu ai plecat de capul tău, nu ți-ai dorit asta, nu?

Dimineața mă găsește agățată de tricoul lui Ross, care nu știu cum a ajuns sub capul meu, dar nu mă mișc. Certitudinea că astăzi voi afla ce vreau să aflu de atâta vreme îmi face stomacul să se întoarcă pe dos. Faptul că sunt conștientă de faptul că dacă Ross nu ar avea o explicație bună mă face să mă înfior, nu voi capabilă să-l iert dacă lucrurile nu decurg cum trebuie.

Mă foiesc iritată pe pieptul lui și inima îmi ratează o bătaie când mă strânge în brațe încruntându-se adorabil. Mâinile i se închid în jurul taliei mele și oftează mulțumit când reușește, pe orbește, și-și strecoare fața printre firele mele de păr.

Îmi pun ochii pe ceasul de pe perete și îmi dau seama că ziua de duminică aproape a trecut, căci este trecut de ora douăsprezece ziua.

Îmi pun mâinile pe pieptul băiatului de lângă, fiind pregătită să mă ridic și să mă schimb, după ce, bineînțeles, aveam să fac un duș.

Ross mormăie în semn de protest și mă trage și mai aproape de el, asta dacă e posibil. Faptul că stăm unul lângă altul după atât de mult timp, îmi face inima să tresalte în piept, făcând tumbe. Mă face să mă gândesc la vremurile apuse și îmi dă un sentiment familiar și îmi dă senzația de siguranță. Îmi apropii fața de fața lui și îi șoptesc ușor.

- Ross, hai, trezește-te! Strâmbă din nas și își afundă capul în scobitura gâtului meu, murmurând pierdut:

- Încă puțin, iubito, te rog, spune și mă strânge tare. Nu o să mai am parte de asta după ce îți spun de ce am plecat, n-o să vrei să mai fiu în preajma ta după ce vei afla, spune pe un ton resemnat și îmi mângâie talia încet. Lasă-mă doar să memorez mirosul pielii tale, deși nu l-am uitat niciodată, pot jura că simt o lacrimă pe fața lui lipită de gâtul meu. Dar îl îmbrățișez căutând să-l liniștesc.

- N-ai de unde să știi, poate că nu o să fiu așa de aspră, murmur și îl mângâi pe ceafă. Nu ar trebui să fiu așa, nu ar trebui să-i dau speranțe. Dar nu mă pot abține, să mă gândesc la el suferind e ca și cum aș încerca să îmi omor propriul suflet, iar eu nu sunt sigură că va rezista. Nu contează cât am suferit de pe urma alegerilor lui, în momentul de față, cel mai important pentru mine este să aflu de ce a ales să le facă, de ce a plecat lăsându-mă acolo în ziua aia ploioasă.

Își ridică repede capul din părul meu și mă privește surprins, apoi spune cu glasul sugrumat:

- Adică o să ne împăcăm? Ochii i-au sclipit plini de speranță și nu știu unde e Ross al meu. Ce s-a întâmplat cu el sau cine este cel din fața mea, căci cel pe care îl cunosc eu nu ar ceda unor sentimente negative niciodată. Ross al meu e simbolul încrederii.

- Dacă nu, am putea rămâne prieteni, spun către el și se pleoștește, arătându-mi o față tristă. Apoi devine furios și se pune înverșunată deasupra corpului meu. Înghit în sec.

- La naiba cu toate și tot, Baverly, îmi zice printre dinți și mă strânge de încheietură, în timp ce cu mâna cealaltă se sprijină de spateta canapelei. Nu vreau să fim prieteni, înțelegi? Îmi spune supărat și mă trage de mână și într-o fracțiune de secundă mă ridică de pe suprafața canapelei și mă prinde de șolduri, ținându-mă lipită de el.

Respirația mi se îngreunează când privirea îi ajunge pe buzele mele și o mușcă pe a lui, sint tensiunea din trupul lui. Mâna lui îmi strânge tricoul și spune apăsat, chinuit:

- Câți băieți le-au mai atins? Întreabă făcând referire la buzele mele și și-o mușcă mai tare pe a lui.

O idee înflorește în mintea mea și zâmbesc șiret în sinea mea apoi spun ca și cum ar fi o nimica toată: