Perfecțiunea în doze mici

Capitolul 7

7. Feel the pain like the pain...again...

Patul moale și curat mă atrage de cum intru în camera la fel de curată așa că mă așez pe el. Mă lungesc asemeni unei pisici și stau.

Inima încă îmi trepidează înăuntrul pieptului din cauza evenimentului de mai devreme. Will a aflat că a fost un atac de panică și sunt sigură că nu mă va lăsa în pace până ce nu merg la un psiholog.

Bat cu degetele în tăblia patului într-un ritm nedefinit și constant, sunetul cristalin îmi îmbată cu finețe auzul și închid ochii pentru a simții totul mai intens. Toți o facem, nu?

Mă rog, transpirația de pe corp, cea care determină tricoul de pe mine să mi se muleze pe trup, mă enervează subit, așa că mă ridic de pe pat și mă îndrept spre dulap.

Ușile din lemn masiv cu modele complicate scrijelite de un tâmplar și lăcuite apoi sunt piesa de rezistență a întregii camere. Aș zice că una dintre cele mai înstărite familii din țară ar alege ceva mult mai extravagant, poate diamante, pentru unica lor fiică, dar sunt recunoscătoare lui Dumnezeu că s-au rezumat la doar niște bucăți de lemn masiv. Îmi dau seama că mă holbez la dulap și îl deschid. O multitudine variată de obiecte de îmbrăcăminte îmi străbate retina în mai puțin de câteva secunde. Toate sunt așezate exact așa cum mi-a plăcut mereu, în funcție de culoare și anotimp. Mama spunea că e o blasfemie, că ar fi trebuit să le așez pe categorii, un fel de tricouri pe un teanc de tricouri, bluze pe un teanc de bluze, pantaloni pe un teanc de pantaloni și tot așa, dar am refuzat ideea de cum am auzit-o. Cum afară este încă bine și nici urmă de ploaie, îmi aleg un tricou negru și o pereche de pantaloni trei sferturi și mă îndrept spre baie.

Ies rapid din hainele pe care le purtam și le îndes în coșul destinat rufelor murdare.

Îmi privesc reflexia din oglindă. P fața palidă încadrată de niște șuvițe castanii. Nimic special. Evit să-mi privesc imaginea în ochii, mi-e teamă de ce aș putea vedea. În schimb, îmi privesc toate celelalte părți ale feței, nasul, gura, buzele, sprâncenele și, chiar zăbovesc puțin asupra-i, fruntea. Asta până când marginile oglinzi încep să se aburească, căci după mă dezlipesc de imaginea mea.

După duș totul vine de la sine, mănânc și mă pun la somn.

Mă plimb pe o stradă lăturalnică blocului în care stau, o cunoșteam după casele grandioase care se aflau de o parte și de alta șoselei.

Vântul bătea încet și făcea crengile copacilor să se legene fantomatic. Îmi sufla slab părul de pe umeri și îmi făcea pielea de găină la simțirea plăpândă.

Purtam niște haine de care nu-mi aminteam și aveam în cap o căciulă din perioada psihedelică*.

Pe stradă alunecau lin niște mașini negre, iar lumina de la felinarele stradale se oglindea în luciul lor.

Cineva îmi strigă numele.

Glasul se aude din nou, mai tare de data asta.

O mână îmi atinge umărul.

Aceiași persoană îmi smicește corpul la o sută optzeci de grade. Un bipăit îmi răsună în urechi.

Îmi frec pleoapele cu degetele și casc somnoroasă. Mă ridic încet din pat și îmi fac rutina de dimineață după care mă îmbrac la fel de subțire că până acum și iau drumul bucătăriei.

În bucătărie Will stătea aplecat de șolduri, cu capul băgat în frigider și înjurând de mama focului. Își duse până la creștetul capul și în mișcarea lui doborî un ou, care îi căzu pe picior. O altă înjurătură îi ieși printre buze.