Perfecțiunea în doze mici

Capitolul 12 partea a doua - Ross

12. Își dorește asta doar pentru că e beată... Partea a doua.

     Toată seara am stat cu ochii pe ea, am memorat fiecare gest, asta îmi aduce aminte de nopțile în care eram doar un puști îndrăgostit și o urmăream peste tot, analizând totul la ea. Am observat și că are prea multe pahare la bord, și asta mai sfâșiat sufletul știind că e din vina mea.

    Am văzut-o venind împleticit de pe ringul de dans și am decis că atunci când voi termina tura, adică peste zece minute, o voi duce personal acasă.

    Tipul ăla cu părul lung părea aproape la fel de îngrijorat ca mine. Iar asta a aprins în mine sentimentul de posesivitate, pentru că Baverly era a mea.

     Mi se termină tura și merg la masa ei. O apuc de cot și spun, în timp ce ea mă privește surprinsă:

    — Baverly, e târziu, iubito, hai acasă, zic și îmi pun privirea pe tipul ăla cu părul până la bărbie pentru a-mi marca teritoriul definitiv.

    — Dar nu vreau să merg acasă, spune Baverly și râde cu capul dat pe spate. E așa frumos aici, mormăie și își analizează un fir de păr cu ochii încrucișați.

    — Știu că-ți place, dar Will ne așteaptă, spun prima minciună care îmi vine în minte. O Baverly beată era mai mult decât puterile mele de descurcare în situații extreme.

    — Will nu mă așteaptă, are întâlnire în seara asta, mă contrazice. Du-te singur acasă, eu vreau să mai stau!

    Băiatul care mi-a provocat nervi până acum se apropie de ea și o atinge pe braț. Mai are sens să spun că îmi venea să-i înfig un pumn în gură care avea să-i rearanjeze dinți? Nu? Bine.

    — Baverly, cred că ar trebui să mergi cu el, îi spune și dacă nu i-ar mângâia pielea așa probabil i-aș mulțumi.

    — Bine, dar să știți că sunteți plictisitori! Spune și își ridică mâinile în aer, ca și cum ne-ar reproșa asta.

   — Hai, vino, murmur și o prind de mână, dar se smulge din palme mele și mă privește urât, apoi o ia înainte cu picioarele instabile și cu pericolul de a cădea.

   Fug după ea și o prind, din nou, cu mâna de braț, apoi îi spun că se poate ține de mine, dar aleargă în față și râde. Ca un om la beție.

   — Stai! Țip în urma ei și o iau la fugă după ea.

   — Prinde-mă dacă poți! Îmi strigă înapoi și fuge mai repede.

   Cum de o persoană care cu câteva minute în urmă nu putea merge din cauza alcoolului, poate fugi cu o așa viteză fără să cadă. Bine, admit, și eu fug încet, sunt prea distras de părul ei care flutură, de brațele ei care se mișcă pe lângă corp în ritmul pașilor. Și picioarele, criminale și prea lungi pentru a nu avea palpitații, care se mișcă într-un val de viteză care mă copleșește.

    Profit de momentul în care se oprește lângă o bancă și își trage suflul pentru a mă strecura lângă ea și a o urcă pe umărul meu ca pe un sac de cartofi. Marea-mi mirare stă în faptul că nu se zbate, ba mai mult chicotește! Asta clar nu e Baverly a mea și și mai clar alcoolul nu-i face bine.

  O simt cum se arcuiește pe umărul meu și râde din nou:

  — Zbor, Ross, vezi? Zbor! Ca unicornul de mai devreme! Țipă cu limba încurcată în gură și râde din nou. Era roz și avea aripi cu sclipici, l-ai văzut și tu, nu?

    În urma replicii ei râd, zgomotos și cu tot sufletul, mă zgâlțâi de amuzament. Însă următoarea ei mișcare mă dă peste cap și râsul îmi rămâne blocat undeva în esofag.

   Își strânge picioarele în jurul meu și chițăie în timp ce se agață cu brațele de gâtul meu.

   Doamne, ajută-mă, să-mi păstrez calmul și să nu fac ceva ce voi regreta. Căci tot ce-mi doresc în momentul ăsta e să o sărut de să-i țiuie urechile, dar mâine dimineața va zice că am profitat de momentul ei de vulnerabilitate, așa că trebuia să-mi țin erecția în pantaloni.

   — Ce e atât de amuzant? Se bosumflă și face botic ca un copil mic și mă privește printre gene. Nu mă crezi, nu?

    Mă privește cu ochii triști și mă grăbesc să deschid gura și să neg:

   — Ba da, te cred! Mai spune-mi, îi cer și merg în parcare, unde ti-e mașina?

   — Acolo, spune și îmi arată aceiași mașină pe care o conducea în liceu, îmi amintesc cât de dragă îi e mașina asta. Poftim! Îmi întinde cheile și își culcă capul în scobitura gâtului meu.

    O urc pe locul pasagerului și printre protestele ei îi pun centura. Ajung cu ea acasă și ne oprim în scara blocului unde mă apucă de mânecă și mă ține pe loc.

   — Sărută-mă, îmi cere după mai multe momente de tăcere. Mă surprinde și sunt gata să o atac cu buzele mele când îmi dau seama de ce s-ar putea întâmpla dacă o sărut. Mi-aș putea pierde controlul, și asta e ultimul lucru pe care mi-l doresc, nici nu vreau să mă gândesc ce s-ar putea petrece dacă asta s-ar întâmpla.

   — Nu azi, iubito, altă dată, spun și dau să mă întorc, dar mă ține în continuare de mânecă.

   — Dar te rog, spune și se clatină pe picioare, dau din cap negativ. Știam eu că nu vrei să mă săruți!

   Îmi dă drumul la bluză și dă să treacă pe lângă mine, dar nu o las. Cum puteam să o las să creadă că nu o doresc când ea era cea mai mare dorință a mea?

   — Ba vreau, spun și se oprește.

    — Atunci, fă-o! Mă provoacă și îmi trebuie toată stăpânirea de sine din lume ca să rezist tentației de a- mi lipi buzele de ale ei.

    Își lasă capul în jos și îi văd ochii sclipind, ce se întâmplă?!

   — Măcar nu mă mai amăgi, face și văd o lacrimă alunecând pe obrazul ei. Era de la beție toată această oscilație de sentimente? Am înțeles, nu vrei să mă săruți, suspină, dar nu mă amăgi, te rog! Ți-am cerut doar un sărut, nu să omori pe cineva pentru mine, suspină din nou, mai pronunțat, mai dureros, mai sfâșietor pentru mine.

   Îmi pun mâinile în jurul ei și îi șoptesc amețit și și rănit, nu voisem să plângă.

    — Shh, nu plânge, iubito, te sărut acum, nu plânge, nu plânge! Repetam în neștire cuvintele alea două. Eram îngrozit de imaginea ei plângând, suferind, și mai ales din cauza mea, pentru că eram prost și nu știam să-i menajez sentimentele.

    Ființa aceasta mică și fragilă plângea, și al naibii să fiu dacă nu eu eram vinovat.

   — Nu vreau să mă mai săruți! Țipă și mă împinge de lângă ea. Pleacă! Strigă din nou. Nu vreau să stai cu mine acum, și nici mâine, nici în altă zi! Nu vrei să mă săruți, bine, nici eu nu vreau!

   Deși știam că erau spuse de alcoolul și furia din ea, cuvintele ei mă rănesc până în măduva oaselor. Dar ignor golul din piept și mă apropii din nou de ea.

   — Shh, o iau în brațe, să nu plângi, bine, te rog! Șoptesc în urechea ei.

   Mă împinge din nou și fuge în interiorul clădirii plângând tot mai tare. De ce, Atotputernicule, stricam eu lucrurile mereu? Ea doar voia un sărut nevinovat. Fir-aș al naibii cu fricile mele!