Granița dintre iubire și ură

1

din puntul de vedere al lui Evelyn (Eve)

—Aşadar, cum e din nou acasă?

—E minunat. Totul e aranjat.

Am început să număr pe degete.

—Am mâncare, am bani, nu am adulţi prin preajmă ca să aibă grijă de mine şi mai e şi nişte bere jos în frigider care a rămas de la tine. Îmi miroase a petreeeeeeeecere, am glumit eu.

Însă nici tata nu se lasă mai prejos.

—Vezi că am şi nişte prezervative în baie. Foloseşte-le dacă ai nevoie.

Am luat foc.

—Tată, am sărit eu ca arsă, cu ochii mari de uimire. Taţii nu ar trebui să spună cuvinte ca prezervativ, cel puţin nu în faţa fetelor lor. Ai cam depăşit...limita.

Am izbucnit în râs.

—Şi ce planuri ai pentru weekend? mă întreabă tata, trecându-şi mâna prin părul blond-nisipiu.

Moştenisem de la el culoarea, dar nu şi pistruii, din fericire. Ochii săi, pe vremuri de un albastru vibrand, erau acum lipsiţi de strălucire din cauza oboselii, iar cămaşa şi cravata îi erau şifonate. Muncise prea mult.

M-am tolănit picior peste picior în patul meu mare, fericită că mă aflam din nou în vechea mea cameră.

—Păi, ar mai fi o săptămână până începe şcoala, în rest, habar n-am, probabil o să-mi pierd vremea cum fac deobicei.

Voiam să încep să-mi caut o maşină, dar el mi-ar fi spus să aştept până la Crăciun, când urma să vină acasă. Nu că nu m-aş fi descurcat şi singură, dar ştiam că îşi dorea să facem asta împreună, aşa că nu aveam de gând să-i stric plăcerea.

În acel moment, o pală de vânt rece deschise pe neaşteptate uşile de la balconul camerei.

—Aşteaptă puţin, tată.

Am sărit din pat şi am alergat la uşă să arunc o privire afară.

Vântul îmi mângăia cu intensitate constantă braţele şi picioarele goale. M-am aplecat peste balustradă ca să fac inventarul frunzelor luate de vând şi a coşurilor de gunoi care se rostogoleau. Mirosul florilor de liliac era purtat de vânt prin uşile mele din copacii răspândiţi pe strada noastră.

Se apropia o furtună, anunţată de aerul încărcat de electricitate. M-am înfiorat, dar nu din cauza adierilor răcoroase, ci din cauza bucuriei că se apropie furtuna. Iubeam ploile de vară. De fapt, iubeam toate ploile în general, indiferent de anotimp, dar cele de vară aveau ceva apare, care mă făcea să le ador şi mai mult.

—Hei, tată, l-am întrerupt din discuţia pe care auzeam că o avea cu altcineva. Trebuie să plec, Cred că se apropie o furtună şi ar trebui să verific toate geamurile. Ne auzim mâine?

—Sigur, draga mea. Oricum, şi eu trebuie să plec. Ţine minte doar că pistolul este în sertarul măsuţei de la intrare. Dacă auzi sunete, anunţă oamenii de pază, sau, şi mai bine, îi sun eu imediat. Sună dacă ai nevoie de ceva, te iubesc.

—Şi eu te iubesc, tată. Vorbim mâine, am strigat eu peste umăr.

Am închis laptopul, am luat pe mine un hanorac negru cu glugă şi am deschis, din nou, uşile de la camera mea. În timp ce priveam copacul de afară, îmi năvăliră în minte amintiri nepoftite din vremurile în care obişnuiam să stau în acel copac şi să mă bucur de ploaie. Multe dintre acele momente le trăisem împreună cu Noah, pe vremea când încă eram prieteni, bine, nu chiar prieteni, dar mamele noastre ne obligau să stăm împreună.

Am privit repede în sus şi am observat că geamul lui era închis şi nici nu se vedea vreo lumină din casa care se află la nici zece metri distanţă. Cu copacul ca o scară între geamurile noastre de la dormitor, casele păreau lipite una de cealaltă.

În anul în care am fost plecată, m-am luptat încontinuu cu impulsul de a o întreba pe Zoe despre el. După tot ceea ce îmi făcuse, tot aşteptam o explicaţie. Nici măcar eu nu ştiu de ce îmi făceam asta singură, dar mereu am crezut că există o explicaţie pentru faptul că mereu se comporta ca un bădăran cu mine, încă din copilărie, făcându-mi toate farsele şi făcându-mă de râs de câte ori avea ocazia.

Câteva minute mai târziu, cerul crăpă un trăsnet puternic şi începu să plouă.

***

Mai târziu, în noapte, creierul meu refuza să ignore tunetele şi izbitul continuu al crengilor de casă, aşa că am aprins cu un bobârnac veioza din capul patului şi m-am strecurat printre uşi să văd furtuna. Am văzut lumina unor faruri grăbindu-se periculos. Mi-am înclinat capul într-o parte, cât de tare am putut, şi am reuşit să văd o maşină neagră, care ambala să intre pe aleea din faţa casei lui Noah. Maşina derapă uşor înainte să dispară rapid în garaj. Era un model nou, cu o dungă groasă, roşie ca la maşinile de curse, pe toată lungimea ei. Nu o mai văzusem niciodată până atunci. Ştiam că Noah avea o motocicletă şi o maşină, aşa că maşina aceea putea fi a oricui.

Era posibil să am un vecin nou?

Nu eram sigură dacă acest lucru mă bucura sau, dimpotrivă, mă întrista.

Pe de altă parte, maşina aceea era categoric pe gustul lui Noah.

După aproximativ un minut, pe podeaua apartamentului meu se proiectă o lumină slabă, venind din camera lui Noah. Am reuşit să-mi dau seama că văd o siluetă întunecată care se mişca în spatele jaluzelelor lui. Am început să simt furnicături în vârful degetelor şi mi-era cu neputinţă să le mişc.

Am încerc să-mi îndrept din nou atenţia asupra fantasticei dezlănţuiri a rafalelor de ploaie, dar inima îmi sări din piept din cauza sunetului făcut de jaluzelele lui care se ridicară şi a revărsării de lumină care invadă spaţiul dintre cele două vile. Am mijit ochii şi l-am văzut pe Noah cum îşi ridică geamul şi se aplecă în furtuna din noapte.

La naiba.

Părea că şi el urmărea acelaşi spectacol ca şi mine. Abia îi vedeam faţa printre împroşcăturile de frunze, dar mi-am dat seama că m-a văzut. Braţele i se încordară de la cum îşi sprijinea toată greutatea pe pervaz, iar capul era aplecat în direcţia mea, nemişcat.

Nu făcu semn cu mâna şi nici nu dădu din cap. De ce-ar fi făcut-o? Era de aşteptat ca absenţa mea nu îl făcuse să prindă drag de mine. Nu e ca şi cum nu ne-am suportat atâţia ani şi acum ar să dea dragostea în noi, ca prin magie.

Mai demult, mă încercau sentimente de groază şi de anxietate când tipul ăsta era în preajma mea, acum, nu simţeam altceva decât un amestec ciudat de agitaţie şi nerăbdare să văd ce se întâmplă.

Am făcut uşor un pas înapoi ca să închid şi să asigur uşile. Ultimul lucru pe care îl doream era să mă împiedic şi să dau în vileag sentimentele care clocoteau sub calmul meu aparent. Cât fusesem plecată, îmi mai zburase gândul de la nesuferitul pământului, însă nu mi-am bătut prea tare capul cu el, gândindu-mă că timpul şi distanţa îl vor mai îmblânzi.

E posibil ca aşteptările mele să fi fost prea optimiste.

Sau poate că tot rahatul acesta nu mă mai afecta atât de tare.

media- evelyn.