Granița dintre iubire și ură

28

din punctul de vedere al lui Evelyn

  — Mergem la Chicago în weekend să ne cumpărăm rochii? Dejasuntem în criză de timp. Probabil nici nu mai avem ce alege,sublinie Zoe în timp ce o duceam cu maşina acasă vineri după-masa. 

Se ducea la curse în seara aceea şi, cu toate că Liam măinvitase să-i fiu copilot, eu îmi făcusem alte planuri. 

— Am acel concurs mâine-dimineaţă, dar e local. Vii şi tu?Mâncăm după aceea micul dejun şi plecăm spre oraş.Când încetinisem şi tocmai băgăm în viteza a doua ca să virămspre casa ei, am observat că maşina lui James era parcată în faţacasei lui Zoe, o casă de cărămidă roşie, cu două etaje, în stil colonial.

 — Grozavă idee. Trimite-mi mai târziu un mesaj cu ora şi voi fiacolo. Şi Eve, îţi vei cumpăra o rochie roşie. 

Îşi îndreptă spre mine degetul arătător cu unghia vopsită înalbastru electric şi rânji.Era o controversă mai veche a noastră. Credea că blondele atragatenţia tuturor într-o rochie roşie, pe când eu eram de părere că celmai bine arătam în negru. 

— Chiar aşa? am provocat-o eu. 

— Vei vedea, ciripi ca şi cum câştigase deja iminenta noastrădiscuţie în contradictoriu.Am scos maşina din viteză, am tras frâna de mână şi, în timp cedădeam mai încet piesa de la radio, am întrebat: 

— Ştiai că James va fi aici?Se uită prin geamul din partea ei şi văzu maşina lui James. 

— Da. E invitat la cină în seara aceasta, înainte de cursă. Părinţiimei nu prea ştiu ce s-a întâmplat între noi, doar că ne-am certat şine-am despărţit pentru puţin timp. Dacă ar şti... 

— Da, am întrerupt-o.  

  Puteam doar să-mi imaginez reacţia sergentului Carter.

 — Bine atunci.Deschise uşa şi ieşi din maşină. 

— Îmi trimiţi mai târziu mesajul, da? 

— Sigur. Vorbim mai încolo, am strigat în timp ce ea trântiportiera de la Bronco-ul lui tata. 

Drumul până acasă nu-mi luă mai mult de două minute. Dupăcâteva cotituri şi viraje ajunsesem şi parcam în garaj. Remarcasemcă şi maşina lui Noah era parcată la el în garaj, după care am văzutcă era şi el acolo cu încă doi tipi, meşterind ceva îngrămădiţi subcapota maşinii.

 Ignorând senzaţiile electrice declanşate în stomac, carecontinuau până sub abdomen, am dat buzna în casă oftând adânc.Restul zilei l-am petrecut implicată până peste cap în treburi câtse putea de casnice, aşteptând să treacă timpul şi să aud huruitulmotorului lui Noah când pleca spre ferma lui Benson. 

Dejamăturasem, aspirasem, spălasem rufele şi mâncasem masa deseară. Tocmai aveam de gând să-mi defragmentez disculcomputerului, când vibraţiile maşinii lui Noah mă făcură să sar însus.

 În sfârşit! 

Mi-am ars picioarele goale de covoraşul scărilor, atât de repedeurcam. M-am uitat pe furiş printre uşile ferestrei şi am văzutcum maşina lui porni în trombă. Maşinăria neagră prinse viteză întimp ce se îndepărta, iar inima începu să-mi bată cu putere când m-amgândit la ce urma să fac.  

  Am deschis uşile ferestrei şi m-am căţărat în copac,prinzându-mă cu picioarele goale de crengi. M-am clătinat, copleşităde senzaţia de déjà-vu. 

Trecuse mult timp de când nu mai făcusemaceastă escapadă.Nu mai eram la fel de uşoară cum fusesem cu trei ani în urmă.Crengile trosneau şi m-am grăbit să ajung la geamul lui, deoarecenu mai erau suficiente frunze care să mă camufleze. Majoritateacăzuseră în întâmpinarea iernii ce se apropia şi cu siguranţăputeam fi văzută din stradă dacă zăboveam prea mult.