Granița dintre iubire și ură

16

din punctul de vedere al lui Evelyn

— Mmm... ceva miroase foarte bine, iar mie mi-a fost dor de tine!am strigat cum am deschis uşa.

 Corpul meu doar că nu striga că vrea să se întindă în pat, dar amdecis să mai adun ultimele picături de energie pentru bunica mea. 

Îmi lipsise tare mult. 

Totodată, într-un mod egoist, aveam nevoie deea ca să îmi amintească faptul că eram, totuşi, o persoană bună. 

După tot ce îi spusesem în ziua aceea lui Noah, nici măcar nu maivoiam să mă privesc în oglindă.Mi-am dat seama că ajunsese, după mirosul care se simţea încăde pe alee. Aroma intensă a sosului cu carne îmi dansa în nări,învelindu-mă ca într-o pătură călduroasă încă dinainte să închid uşade la intrare.

 — Bine te-am găsit, Piersicuţă!Bunica veni ca în paşi de dans din bucătărie în hol. Îmi lipsiserăîmbrăţişările ei parfumate tot anul cât fusesem plecată. Mirosulfixativului din păr, amestecat cu cel de loţiune şi parfum şi cu cel depiele de curea şi pantofi crea această aromă de casă părintească pecare o purtam cu mine. 

După ce murise mama, avusesem multănevoie de bunica.

 — Oh, uitasem de Piersicuţă. Tata îmi spune Dovlecel. Ce e cu voi,ăştia din familia Johnson, de îmi tot daţi nume de fructe?

  O tachinam pentru că ştiam că îmi spunea aşa de drag. 

— Hai, lasă. Nu refuza unei bătrâne plăcerea de a găsi numepentru favorita ei.Mă pupă zgomotos pe obraz. 

— Bunico, eşti mai tânără în spirit decât mine.Mi-am aruncat geanta lângă perete şi mi-am încrucişat braţelepe piept. 

—Singurul lucru vechi la tine e muzica pe care o asculţi, amridicat obraznic din sprâncene.

 — Beatles sunt nemuritori! Spre deosebire de urletele pe care tule numeşti muzică.

 Mi-am dat ochii peste cap, iar ea mă apucă de braţ, conducândumăîn bucătărie.Bunica mea fusese produsul mentalităţii anilor '50 de creştere acopiilor, dictatorial, fiecare fir de păr aşezat la locul său, dar aînflorit în timpul adolescenţei şi a rebelilor ani '60. În tinereţe acălătorit foarte mult pentru că şi-a dorit să fie activă în profesie şi săexperimenteze ceea ce este în lume. Nu a fost nicicând mai fericităca atunci când a aflat că urma să plec în Franţa. 

Experienţa este celmai bun profesor. Cuvintele ei mă urmaseră ca un ecou pretutindeni.Avea peste şaizeci de ani, dar arăta mult mai tânără. Avea părulşaten deschis, cu câteva fire albe şi îl purta liber, pe umeri. Dietasănătoasă şi sportul o menţineau în formă, fericită şi energică. 

 — Şi cum mai e pe la şcoală?Luă de pe insula bucătăriei nişte salată verde şi începu să ospele în chiuvetă.  

  Mă striga patul, iar corpul meu era atât de pasiv, încât nicimăcar nu mai era în stare să conceapă ideea de a-i spune adevărul. 

Cu toate acestea, ea mă fixă cu privirea şi închise apa. 

— Ce s-a întâmplat?Respira pe nas. Nu era de bine. Femeia aceea mă cunoştea preabine.

 — Nu s-a întâmplat nimic. Ţi-am spus că totul e bine. 

Te rog, lasă-mă în pace.

 Mă privi pieziş.  

— Când eşti fericită îmi spui totul: despre teme, despre Clubul deştiinţe, despre Franţa, despre cros... 

—Sunt cât se poate de bine, am întrerupt-o, trecându-mi mânapeste frunte. Am avut doar o zi grea, atâta tot. M-am trezit târziu şiam început ziua cu stângul.