Granița dintre iubire și ură

4

din punctul de vedere al lui Evelyn

Zilele următoare trecură într-o agitaţie continuă, deoarece trebuia să fac ultimele pregătiri pentru începerea şcolii. Indiferent cât de mult încercam să mă conving că faptul că nu mai auzisem de Noah era un lucru bun, nu era decât o chestiune de timp până făcea următoarea lui mişcare.

  Mă purtasem cam nesăbuit la petrecerea lui, dar, câteodată, ideile proaste se dovedesc a fi cea mai bună soluţie. 

  —Deci, suntem sau nu în centrul atenţiei?

Nu era o întrebare. Olivia ajunse lângă mine dintr-o săritură, în timp ce eu îmi puneam cărţile pe dulap.

—Mi-e şi frică să întreb.

Am oftat, fără să mă uit la ea. Aveam o zi plină, cursuri de fizică, matematică şi educaţie fizică. Am pus mâna pe un caiet de franceză, ultima oră înainte de amiază.

—Aşadar nu ai observat dacă te-a remarcat cineva? Într-o şcoală cu aproximativ două mii de oameni, cred că ţi-ai dat seama că toţi vorbesc despre tine, spune ea chicotind.

—M-am aşezat cumva din nou în budincă de ciocolată sau poate că circulă un nou zvon despre cum am petrecut un an de zile ascunzând o sarcină şi am dat copilul spre adopţie?

Am trântit uşa dulăpiorului, după care m-am întors ca să merg la ora de franceză, ştiind că ea va veni după mine.

Chiar nu voiam să ştiu ce se mai spunea despre mine, o dată pentru că nu-mi păsa ce bazaconii mai circulau şi apoi pentru că nu era ceva nou. Mulţumită lui, experienţa anilor de liceu nu fusese până acum decât un lung şir de zvonuri, feste, lacrimi şi dezamăgiri. Voiam să am acum parte de altceva, însă nu-mi făceam prea multe speranţe.

—Nici pe departe. Şi până la urmă este bine că se vorbeşte. Foarte bine.

—Ah, da? am răspuns distrată, sperând că îşi va da seama că nu mă interesează şi va tăcea.

—După câte se pare, anul pe care l-ai petrecut în Franţa te-a transformat din supertocilară în superşmecheră, anunţă Olivia, pe un ton sarcastic, ştiind că nu fusesem niciodată o supertocilară.

Şi nici superşmecheră. Identitatea mea de zi de zi fusese întodeauna cea de aceea din afară, dar doar din cauză că braţul lung al lui Noah reuşise să mă îndepărteze, mai mult decât ar fi fost acceptabil, din majoritatea cercurilor sociale.

Am zbunghit-o pe scări, în sus, trecând pe lângă alţi elevi, care se grăbeau şi ei pe scări spre locurile unde trebuiau să ajungă.

—Eve, m-ai auzit?

Olivia mergea repede în spatele meu, încercând să mă prindă din urmă.

—Uită-te în jurul tău! Vrei să te opreşti două secunde? şopti mai mult strigat, iar când m-am uitat înapoi, i-am văzut privirea rugătoare.

—Ce doreşti?

Nerăbdarea de a-mi transmite ultimele bârfe era amuzantă, dar eu nu îmi doream decât să merg la şcoală fără armura mea invizibilă.

—Care e marea chestie? Oamenii cred că azi arăt bine. Azi! Ce vor crede mâine, după ce Noah le va mai spune cine ştie ce bazaconie?

Nu-i spusesem despre petrecerea lui Noah şi ce făcusem. Dacă ar fi ştiut, nu ar mai fi fost atât de optimistă în ceea ce priveau şansele mele.

— Ştii, după ce ai plecat, tipul nu a mai făcut atâta neplăceri. Poate ne îngrijorăm degeaba. Ce vreau să spun e...Olivia fu întreruptă brusc.

—Bună, Eve! Ben veni prin spatele Oliviei şi ajunse în spatele meu. Dă-mi voie să-ţi deschid uşa.

M-am dat la o parte ac să îi fac loc să deschidă ula. Neavâd altă soluţie decât să închei conversaţia noastră, m-am bosumflat şi i-am făcut cu mâna Oliviei care rămase cu gura căscată.

—E minunat că eşti din nou aici, şopti William în timp ce mergeam spre sala de curs, eu în faţă, iar el uşor pe urmele mele.

Am făcut ochii mari şi am încerc să mimez un râs nervos. Faptul că William făcea conversaţie cu mine era o realitate desprinsă din cu totul altă lume.

Era steaua echipelor de fotbal şi de baschet şi unul dintre cel mai arătoşi tipi din şcoală. Făcusem împreună franceză din primul an, dar nu vorbise niciodată cu mine.

—Mulţumesc, am murmurat cu privirea în pământ.

Ce se întâmpla nu mă făcea deloc să mă simt confortabil. M-am strecurat nevăzută într-un scaun din primul rând.

"E minunat că eşti din nou aici". De parcă îi păsase vreodată? Probabil era unul dintre trucurile lui Noah.

Băieţii drăguţi care încercau să vorbească cu mine era ceva neobişnuit.

Profesoara de franceză şi franţuzoaică pe deasupra, începu să predea în trombă. Extrem de conştientă de faptul că William stătea în spatele meu, încercam să mă concentrez la lecţie, însă nici măcar simpatica tunsoare bob a profesoarei de franceză nu-mi putea distrage atenţia de la privirile care erau peste tot. Cu coada ochiului am văzut cu erau mulţi elevi din încăpere care mă priveau. Care era problema lor?

Gândindu-mă în urmă la ceea ce îmi spuse Zoe, imediat după ce m-am întors acasă, nu credeam că arătam atât de diferit. La urma urmei, anul meu în străinătate nu însemnase schimbări de înfăţişare sau merg la cumpărături. Tenul îmi era un pic mai închis la culoare, hainele erau noi, dar stilul rămăsese acelaşi.

Aveam pe mine blugi strânşi pe picior, skinny, băgaţi în cizme negre scurte, fără toc, şi un tricou subţire, de culoare albă, peste care era o jacketă din denim. Îmi plăcea stilul meu şi aveam de gând să-l păstrez indiferent de ce îmi zicea lumea.

După o oră care nu se mai termina, plină de zâmbete de la persoane de la care nu mă aşteptam la aşa ceva, mi-am scos telefonul din geanta mea neagră, gen sac de poştaş.

"Ne vedem afară să luăm prânzul?" i-am scris Oliviei şi lui Zoe un mesaj.

"Bate prea tare vântul". Răspunsul veni fulgerător de repede din partea Oliviei.

Întotdeauna trebuia să fie ceva legat de părul ei.

"Bine. Plec acum, uită-te după mine."

Când m-am aşezat la coada la cantină, am simţit cum mă trec fiori prin tot corpul. Am înşfăcat o tavă şi am închis ochii. El era undeva acolo. Nu era nevoie să mă întorc să-l văd sau să-i aud vocea. Poate era atmosfera din încăpere sau doar polaritatea relaţiei dintre noi doi.

Ştiam doar că el era acolo.