În Căutarea Fericirii

1

Privirea îmi este ațintită spre lampa de pe noptieră și nici măcar muzica ce vine din toate colțurile camerei nu poate acoperi țipetele părinților mei. Printre versurile cântecului meu favorit aud frânturi din predica mamei care consideră că sunt cea mai netalentată persoană pe care a cunoscut-o și că niciodată nu voi putea deveni o cantăreață adevarată. Și într-o oarecare măsură sunt de acord cu ea. N-aș putea cânta niciodată în fața oamenilor și probabil că cel mai mare show al meu ar avea ca spectatori florile din curtea din spate și pe cățelușa mea, Bety, dar totuși încă nu mi-am pierdut speranța că poate voi putea ajunge să cânt pe o scenă în fața a milioane de oameni.

După câteva minute bune strigătele nu se mai aud, dar simt cum cineva se apropie de ușa mea așa că îmi șterg lacrimile cu colțul hanoracului meu tocit și îmi trec mâna prin păr de câteva ori pentru a nu lăsa să se vadă cât de jalnic arăt sau mă simt pentru că nici măcar familia mea nu are încredere că aș putea reuși.

- Pot să intru? Se aude vocea groasă a tatei din spatele ușii de culoare închisă.

- Da, sigur, răspund cu o voce tremurată.

Ușa se deschide lăsând o rază de lumină artificială să patrundă în cameră și pot deja să văd privirea plină de compasiune a tatei care se îndreaptă spre patul meu.

- Theresa, știu că ai auzit totul, începe el și nu apucă să termine fraza că deja simt cum lacrimile îmi ard obrajii. Îmi pare rău, dar e de neclintit. Nu mai știu ce să fac și nici timp nu mai avem.

Pot să îi văd dezamagirea din ochi în momentul în care se întoarce cu privirea spre ușă. Știu că se simte neputincios și că nu mă poate ajuta dar speram că totuși în al doisprezecelea ceas mama ar fi înțeles că muzica e visul meu și că sunt dispusă să fac orice pentru al îndeplini.

- Știu, tată... dar chiar și-așa nu înțeleg de ce nu vrea ca măcar să încerc..

- Draga mea, nu vrea ca tu să fii dezamagită sau să îți faci vise care poate nu vor deveni realitate. Cuvintele lui îmi ajung la urechi și mi se pare că o să mă rup în mii de bucăți când aud că nici el nu pare sigur de decizia mea.

- Tată, e visul meu. E ceea ce îmi doresc, iar dacă aș fi fost atât de netalentată nu aș fi fost acceptată la Conservator și cu atât mai puțin cu o bursă de merit, îi întorc vorba pe un ton rece și îmi mut privirea pe mâinile din poală, a căror carne este vânătă la cât m-am strâns pentru a evita să mai plang.

- Știi prea bine că un singur om din sutele de acolo poate ajunge cu adevărat mare cântăreț și asta cu enorm talent și muncă. Chiar cred în tine fata mea, dar nu vreau să îți irosesti câțiva ani din viață făcând ceva care după e posibil să nu îți pună o pâine pe masă.

- Tată cum aș putea ști asta dacă nici măcar nu vreți să mă lăsați să încerc? Nu îmi dați șansa ca măcar să văd ce aș putea face. Și asta doar pentru că voi nu credeți că am talent sau că mă pot descurca și singură? Îmi pare rău, dar nu. Nu o să vă las să îmi luați ce am mai de preț, chiar dacă asta înseamnă că odată plecată nu vă mai pasă de mine. Scuip cuvintele și simt cum ultima frază îmi strapunge inima și mă lasă fără nicio acoperire.

- Știi bine că ne va păsa întotdeauna de tine, ești unica noastră fiică. Dar mama ta a hotărât deja condițiile și oricât aș încerca să o îmbunez, nu mai pot schimba nimic, spune și mă privește având o ultimă urmă de speranță că mă voi răzgândi și voi alege drumul pe care ei l-au ales să mi-l impună, să devin medic.