În Căutarea Fericirii

22

Deși mi-am imaginat de zeci de ori momentul în care o să îl revăd, m-am gândit cum mă voi simți, ce îi voi spune sau ce decizie voi lua, pentru că am lăsat hotărârea pentru momentul în care aveam să fiu în fața lui, nimic din ce am crezut nu m-a pregătit pentru momentul ăsta. Picioarele mi s-au înmuiat și cu greu îmi pot stăpâni nevoia de a-mi băga mâinile în părul lui. Îl las să preia controlul asupra gurii mele, iar sărutul îi e mult mai calm și stingher ca nicioadată. Își întinde ușor mâinile pe spatele meu și îmi cere permisiunea să mă atingă, apoi coboară ușor spre șolduri.

Grimasa lui Lucas ne face să ne despărțim bursc și când îi observ zâmbetul blondului mă încrunt.

- Toată lumea e gata?

Vocea domnului Grass răsună, iar noi ne adunăm în jurul acestuia. Se pot observa pe fețele tuturor emoțiile și stresul, iar discursul profesorului nu face decât să ne agite mai mult, dar în sinea mea știu că, de fapt, agitația pe care eu o simt nu se datorează spectacolului, ci a ceea ce s-a întâmplat cu un minut în urmă.

Nu știu dacă sărutul a fost o încercare de a-mi spune că vrea să fie cu mine sau a fost doar impuls pe care acum îl regretă, dar Hero m-a ignorat total în pauzele dintre dansuri și când am vrut să îi vorbesc aproape că a fugit în direcția opusă.

Ultima coregrafie din program e a grupei mele și aproape că îmi dau lacrimile când văd că nici acum băiatul brunet la care m-am gândit încontinuu în ultima săptămână nu se deranjează să mă privească sau să îmi spună vreun cuvânt. Nu mai înțeleg nimic. Dacă tot nu mai vrea să aibă nimic de-a face cu mine de ce naiba m-a mai sărutat? Ce e cu el?

- Sper că n-o să faci vreo greșeală de amatori acolo, îmi spune Tamara lovindu-mă cu umărul.

Minunat. Acum toată lumea mă urăște.

Melodia noastră inundă sala plină de oameni, iar faptul că sunt conștientă de prezența celor pe care îi îndrăgesc cel mai mult mă face să uit de respingerea lui Hero sau de răutățile Tamarei și ale lui Zoey. Îmi transform frustrarea în motivație, așa cum am făcut atunci când am schimbat coregrafia spontan și îmi las corpul în voia ritmului. Fiecare mișcare mă aduce mai aproape de Hero, iar când îmi lipesc mâinile de pieptul său simt cum picioarele mi se transformă în gelatină și cad în genunchi, derutându-i pe toți.

Toată lumea mă privește, iar mie mi se pare că nu mai aud și nu mai văd nimic în afară de ochii plini de regret ai lui Hero. Mă ridic repede și ignor strigătele tuturor atunci când alerg spre mașină.

Nici măcar nu mai contează că nu am pe mine decât un coset și o pereche de pantaloni scurți care arată mult prea mult. Lichidul maroniu care îmi arde gâtul se îndulcește treptat și pierd numărătoarea paharelor după primele cinci. Ignor avansurile barmanului și invitațiile câtorva băieți la dans și continui să îmi beau rușinea. Nu pot să cred că am fost atât de idioată încât să îl las să mă sărute, apoi am căzut ca o proastă și am stricat tot ce oamenii ăia au construit. Cum o să îmi mai arăt fața în facultate? O să râdă toți de mine.

- Încă unul.. bolborosesc către roșcatul cu ochii verzi din fața mea.

- Nu crezi că e cazul să te oprești?

- Pof-tim? Ce crezi tu că ești? spun cu greutate în glas. Adică cine.. tu cine crezi ești? continui, iar el râde slab.

- Tocmai de asta ar trebui să te oprești, spune referindu-se la cât de greu pot articula cuvintele.

- Eu plătesc, tu torni.

Îi fac semn să îmi dea sticla de scotch, dar mă refuză. Mă strâmb puțin, apoi mă ridic de pe scaun, mă descalț și mă urc pe tejghea, încercând să ajung la el ca să îi iau sticla din mână. Alcoolul totuși își spune cuvântul căci mă mișc mult prea greu și înainte să cad de pe blatul înalt, corpul masiv al barmanului mă prinde și mă țintuiește lipită de el. Picioarele îmi sunt încolăcite în jurul său, iar fața îi e mult prea aproape de pieptul meu, dar nu dau atenție apropierii și consider un câștig bătălia atunci când văd sticla lângă mine și o duc la gură.