În Căutarea Fericirii

24

Aproape că alerg către scările din spatele meu când Harry îmi dă drumul mâinii și mă lasă să cobor de pe scenă. Nici nu știu unde să mă îndrept sau cu cine să vorbesc în momentul ăsta, iar privirile prietenilor mei mă fac să înțeleg brusc faptul că toți știau ce se întâmplă, iar prezența lui Hero aici nu este deloc întâmplătoare. Secundele trec uitându-mă la fiecare dintre ei și mă surprind până și pe mine atunci când decid să nu scot niciun sunet, ci doar să trec pe lângă cei cinci și să îmi văd de drum.

- Theresa, unde pleci? sunetul vocii răgușite a lui Harry îmi lovește auzul în plin și rămân nemișcată, cu spatele drept și trag aer în piept gata să explodez.

Totuși, ultima fărâmă de decență din mine mă oprește din a spune un lucru pe care l-aș regreta, așa că tot ce spun se aude aproape ca o șoaptă neutră.

- Acasă.

Mulțumesc Domnului că nu m-a urmărit nimeni și că nu au insistat să vorbească despre surpriza lor, dar mai ales, mulțumesc tuturor îngerilor că nu am făcut vreo scenă. Nu știu dacă sunt supărată pe ei pentru că mi-au ascuns toată chestia asta și m-au pus direct în fața faptului împlinit, dacă mă simt sleită de puteri pentru că am văzut în privirea lui Hero o reticență care mi-a străpuns sufletul în cel mai dureros mod sau dacă sunt de fapt, dezamăgită de propria persoană pentru că nu sunt sigură că mi-a făcut plăcere să fiu pe scena aceea și să cânt. Toată adolescența mi-am imaginat momentul ăsta, mi-am făcut atâtea planuri și scene în cap de cum va fi prima mea apariție, iar acum, că totul s-a întâmplat cu adevărat, am ajuns să îmi dau seama că nu vreau să fac asta. Îmi place să cânt, să dansez, să mă exprim în cel mai elegant mod cu putință, dar nu sunt făcută pentru o carieră de genul ăsta.

Toate gândurile care mi se învârt în cap mă obosesc și mă fac să îmi tremure vocea atunci când îi formez numărul lui Noah.

- Poți veni până la mine?

- Sigur că pot. E totul în regulă? vocea îi e îngrijorată și, oarecum, mă bucur că el nu a fost implicat în toate astea.

- Da, îți trimit adresa.

Închid telefonul înainte să mai apuce să îmi spună ceva, iar când intru în casă tastez adresa și i-o trimit lui Noah. Mă grăbesc să strâng pernele de pe canapea și să mai aranjez lucrurile din jurul meu, chiar dacă deja toată casa e lună, apoi îmi iau un prosop și mă duc să fac un duș rapid. Mirosul familiar de ciocolată și apa fierbinte mă relaxează imediat, iar când îmi șterg pielea palidă cu materialul pufos al prosopului imaginea lui Hero privindu-mă îmi inundă mintea. Ochii căprui mi se imprimă pe retină, iar când mă analizez în oglindă mi se pare că mă uit, de fapt, la ochii lui care mă agită. Îmi plimb privirea de-a lungul pieptului meu dezgolit și conturez cu degetul forma tatuajului de care sunt atât de mândră, apoi cobor spre șolduri și mă abțin cu greu să nu lăcrimez. Cum e posibil să îmi doresc să fiu atinsă așa de un baiat pe care îl știu de atât de puțin timp și cum naiba de mă afectează atât simpla lui prezență în jurul meu?

Zgomotul ușii de la intrare se aude răspicat, așa că mă grăbesc să pun pe mine o pereche de chiloți negri și un tricou alb lung aproape cât o rochie, apoi mă îndrept spre living, unde îl găsesc pe Noah fâțâindu-se dintr-o parte în alta. Jeanșii negri mulați îi scot în evidență fundul, iar geaca de piele în aceeași culoare îi acoperă spatele lat, dar lasă vizibili mușchii încordați. Își trece continuu mâna prin părul șaten, apoi, când dă cu ochii de mine, întregul corp îi încremenește, iar privirea i se îmblânzește. Pare mai mult un leu în cușcă și pot să jur că aud o înjurătură în timp ce oftează când îl iau în brațe și îl strâng cât de tare pot.