În Căutarea Fericirii

9

Mă trezesc, dar nu vreau să deschid ochii. Vreau doar să mă bucur de atingerea fină a mâinii lui Derek și să rămân aici cât mai mult. Cu toate că de data asta o simt altfel. Simt un gol în stomac, iar pielea mi s-a încălzit atăt de tare încât simt deja cum tricoul de pe mine e ud din cauza transpirației. Mâna lui e acum puțin mai aspră, dar se simte parcă mai intensă legătura. Îmi pun mâna peste a lui, apoi deschid ușor ochii zâmbind, dar paralizez când văd că cel care îmi mângâie rănile nu e Derek. E Noah..

- Ce naiba? strig eu, dar îmi pune mâna la gură și îmi face semn să tac.

Ce e greșit cu omul ăsta? Aseară abia de lega două vorbe și mai avea puțin și se lua la bătaie cu fratele lui, iar acum stă și mă privește cum dorm și se apucă să mă mângâie.

- Vorbește mai încet că e cinci dimineața, spune în șoaptă și dau din cap în semn că n-o să fac gălagie dacă îmi dă drumul.

- Ce-i cu tine? De ce nu mă lași să dorm? întreb încet, dar chiar și-așa mi se poate simți iritarea din voce.

- Ce ți s-a întâmplat? Cine te-a lovit? întreabă cu maxilarul încleștat și pot să văd că umerii îi sunt tensionați.

- Tu nu auzi ce te întreb eu? De ce nu mă lași în pace? repet întrebarea, dar îmi măresc ochii când văd că se ridică și pare că e gata să lovească tot ce îi iese în cale.

Cedez și răspund eu prima întrebării sale doar de dragul lui Derek. Dacă se apucă acum de spart lucrurile nu doar că îl trezește, dar îi distruge și casa.

- Am avut un accident și am stat în comă două luni, spun și îmi mut privirea, dar pot să simt că se uită la mine de parcă mi-a mai crescut un cap.

- Poftim? Și încă le mai ai? Cine ți-a făcut asta? vorbește repede după ce se pune în genunchi în fața mea și își așează mâinile pe coapsele mele.

- E râdul tău, spun și încerc să îi dau mâinile la o parte, dar le încordează și îmi strânge carnea.

Totuși nu mă deranjează și îmi vine să mă bat singură pentru că nu mă ridic și nu îl trimit la dracu, unde e locul lui.

- Nu puteam să dorm și te-am văzut atât de liniștită.. nu m-am putut abține.

Își lasă privirea în jos și pe mine mă încălzește pe interior ce îmi spune, făcându-mă să îmi tresară inima. Naiba să mă ia..

- Eram la o sesiune de autografe lângă campusul facultății în septembrie și a degenerat totul, iar un bărbat care cică era bolnav psihic m-a tras în mulțime și mi-a facut asta. Am rămas inconștientă și după transplantul de stomac m-am trezit în noiembrie fără părinți și exmatriculată.

Expresia de pe fața lui mă face oarecum să mă amuz, dar mă întreb de ce pare rănit după ce i-am povestit asta. Abia dacă mă cunoaște și oricum nu e treaba lui ce mi s-a întâmplat. Simt cum îmi strânge carnea de pe picioare din ce în ce mai tare și la un moment dat chiar amorțesc, dar nu îi spun nimic. Senzația de gol în stomac și căldura pe care o emană fac agresivitatea lui să pară o nimica toată.

- Și oricum ce-ți pasă ție, întreb și își ridică privirea spre mine mutându-și mâinile de o parte și de alta a picioarelor mele, iar eu mă trezesc dorindu-mi să și le pună la loc.

- Cum adică de ce îmi pasă? spune parcă rănit de întrebarea mea.

- Abia dacă mă cunoști, spun și se ridică îndepărtându-se de mine.