În Căutarea Fericirii

23

Îmi țin respirația când opresc motorul și cobor sub privile flămânde ale oamenilor din jurul meu. Ignor atenția exagerată pe care o primesc și îmi fac loc printre studenții beți, iar când mă apropii de locul în care Max stă rezemat de mașina lui, corpul mi se relaxează ușor.

- Max.. spun din spatele lui, iar când se întoarce și mă privește, ochii îi sclipesc.

- Theresa?

Entuziasmul sincer mă surprinde având în vedere prima și singura noastră întâlnire, dar îi răspund la îmbrățișare în cel mai sincer mod. Privirile prietenilor lui sunt aproape de stupefiere și nu pot să nu îmi abțin un zâmbet când îmi dau seama că atitudinea asta nu iese prea des la iveală, dar în același timp mă bucur că sunt o excepție pentru Max. Chiar dacă m-a adus aici într-un mod nu prea plăcut, pentru mine n-a reprezentat o amenințare și nu m-am simțit nici un moment în pericol lângă el, chiar dacă la început atitudinea lui m-a speriat, iar asta mă face să îmi amintesc de ce mi-a spus atunci când am venit să rezolv problema băieților.

- Ce faci aici? Nu credeam că o să mai apari, râde și mă ține lângă el cu mâna încolăcită in jurul taliei mele.

- Am venit să mă calmez, cred..

Își ridică o sprânceană fără să insiste, totuși, asupra detaliilor, apoi îi face semn unui băiat brunet înalt și cu spatele lat cât un perete.

- Vino cu mine.

Mă ia de mână prin mulțime și ne îndreptăm spre clădirea principală, în care e și biroul lui de altfel, dar de data asta coborâm cu liftul într-un subsol mult prea întunecat pentru gustul meu. Mâna lui nu o părăsește pe a mea niciun moment, iar prezența celor doi bărbați din spatele nostru mă liniștește puțin, dar curiozitatea mă omoară și în cele din urmă îmi găsesc iarăși cuvintele.

- Unde mergem?

Ecoul vocii mele face totul să pară mult mai sinistru, dar zâmbetul lui Max mă împiedică să mă agit, iar când sunt pe punctul de a insista cu întrebările, lumini puternice se deschid lăsând la iveală o hală plină cu tot felul de mașini. De la modele clasice de Ford sau Cadillac, la cele mai noi variante ale Mustang, toate mașinile sunt aranjate în funcție de marcă sau vechime, iar în spatele lor pot observa ceva ce seamănă a service auto, care presupun că e locul unde se repară toate frumusețile din jurul meu.

Mă simt ca un copil într-o fabrică de ciocolată și alerg dintr-o parte în alta trecându-mi degetele peste caroseriile impecabile și oftând continuu.

- Ce e locul ăsta? întreb copleșită, iar acum fiecare gând mi se îndreaptă spre mașini, spre condus și spre motoarele și caii putere de sub capotele din jur.

- Ăsta? râde și mă privește. Ăsta e raiul.

Râd împreună cu el și chiar dacă nu aprob cu voce tare, sunt total de acord cu afirmația lui. Locul ăsta poate fi catalogat doar ca rai pentru iubitorii de mașini și, chiar dacă îmi doresc să uit, mașinile au un loc special în viața mea. Mai mult decât orice dorință de a dansa sau de a cânta, mai mult decât orice intenție de a face orice sau a avea pe orcine, mașinile sunt parte din mine. Încă de când aveam doar cinci ani tata mă lua cu el la atelier când repara mașina familiei și chiar dacă era o rablă care se strica săptămânal, adora să stea sub ea, murdar de ulei, scoțând fiercare piesă și potrivind-o la loc. Ani de zile am stat cu orele lângă el și puneam sute de întrebări legate de orice prostie, iar când ajungeam noaptea acasă îmi învățam pentru școală pe ascuns. Odată ce și-a deschis firma de avocatură timpul petrecut împreună la atelier era din ce în ce mai puțin, dar eu în continuare mergeam acolo și lucram cu bărbații, învățând totul despre motoare.