În Căutarea Fericirii

15

Nici măcar nu pot să plâng pentru tot ce s-a întâmplat sau să simt ceva mai mult decât indiferență. Tot ce pot să fac e să privesc în gol în timp ce Amber încearcă să îmi vorbească. Nu am vrut să îi spun nimic din ce s-a întâmplat și s-a mulțumit cu o simplă confirmare că sunt bine și că am nevoie doar de un loc în care să stau puțin ca să îmi limpezesc gândurile. Nu mă gândesc doar la Clara sau Hero, mă gândesc la mine și că m-am lăsat afectată de povestea lor când tot ce trebuia să fac era să îmi văd de treaba mea și să îl las să facă ce vor. Nici nu știu ce am avut în cap când m-am dus la el să îi cer ajutorul sau când am vrut să le rezolv eu problema, iar acum, când stau să analizez totul, îmi dau seama că merit să mă simt așa dacă nu mi-am văzut de treaba mea.

Am rămas toată noaptea și jumătate din ziua următoare la Derek și Amber ca să mă gândesc la ce voi face să evit contactul cu oricine din tot campusul ăla, dar pare imposibil din moment ce stăm toți la același etaj și mai trebuie să ținem și un spectacol împreună. Aș renunța la tot pentru că am fost afectată mult prea mult de o poveste inutilă, dar asta nu m-ar face cu nimic mai fericită pentru că aș pune stop visului meu, sau mă rog, încercării de a-mi găsi o carieră în viață.

Îmi iau rămas bun de la cei doi și le promit că mă voi întoarce mâine seară cu bagajele făcute ca să petrecem vacanța împreună, apoi mă întorc în campus și îmi petrec restul zilei în sala de dans repetând la nesfârșit pașii coregrafiei până când simt, în sfârșit, că încep să mă descurc destul de bine. Când mă uit la ceas deja e ora unu așa că îmi iau lucrurile și merg spre cameră, unde Lucas stă pe patul lui icnind de parcă își dă ultima răsuflare. Aprind lumina și scap din mâini geanta și telefonul când îi observ trupul plin de sânge și articulațiile lovite. Mă apropii de el imediat și încerc să îl ajut să se ridice, dar nici măcar nu îl pot clinti din locul lui.

- Ce mama dracului ai pățit? întreb diperată.

- Ajută-mă.. te implor.. vorbește cu greu printre țipete, iar mie mi se rupe sufletul în două să îl văd în halul ăsta.

Alerg în baie și iau trusa de prim ajutor, apoi încep să îi dezinfectez rănile cu grijă. Toate sunt atât de adânci și nici măcar nu-mi pot imagina ce mama naibii s-a întâmplat, dar judecând după mâinile lui pot pune pariu că s-a bătut cu cineva. Mă privește tot timpul cu ochii ieșiți din orbite și îmi strânge tricoul în pumni când ajung la arcada spartă, iar eu îmi trec mâna peste a lui asigurându-l că totul va fi bine.

- Ești sigur că nu vrei să mergem la un spital? întreb pentru a suta oară, dar răspunsul lui e mereu același. Pare speriat de spitale sau de oricine altcineva pentru că atunci când aduc vorba de părinții lui aproape că începe să plângă.

Îi promit că n-o să spun nimănui ce s-a întâmplat cu el, iar când termin de strâns mizeria mă ridic să merg la baie ca să mă pot spăla, iar el îmi apucă piciorul și mă strânge.

- Nu mă lăsa singur... te implor..

Vocea îi tremură, iar eu rămân fără cuvinte. Cine naiba l-a lăsat în halul ăsta și de ce nu vrea să vorbească cu nimeni..

- Mă duc să fac un duș, Lucas. Sunt plină de sânge și transpirație. Mă întorc repede, îl asigur în timp ce îl forțez să îmi dea drumul din strânsoare.

Merg spre calorifer și dau căldura la maximum când îl văd că tremură și, după ce îl mai asigur o dată că nu plec nicăieri, iau din dulap o pereche de pantaloni scurți bleumarin și un maiou alb ca să mă schimb după duș.

Nu am reușit să dorm două ore adunate din cauza țipetelor lui Lucas și asta se vede când aproape scap cafeaua din mână în fața ușii sălii de examen, dar un băiat roșcat o prinde și mulțumesc Domnului că s-au inventat capacele astea, altfel aș fi moartă. Reușesc să mă concentrez cât de cât pentru ultimul examen și după ce predau foaia răsuflu ușurată. Mă grabesc să mă întorc în cameră la Lucas. Abia dacă am reușit să îl conving să se liniștească când a aflat că voi fi plecată două ore, dar i-am promis că mă întorc cât de repede pot și asta și fac.