În Căutarea Fericirii

19

Astăzi e Ajunul Crăciunului și pentru prima dată în viața mea alerg după cadouri în ultimul moment. Cu atâtea pe capul meu am și uitat de toată tradiția asta, iar dimineață, când Noah a intrat peste mine în cameră să îmi spună că abia așteaptă să vadă ce i-am luat, mi-am dat seama că am dat-o în bară. Umblu prin mall de mai bine de două ore și nu pot să mă hotărăsc ce să le iau celor trei oameni care au avut grijă să îmi coloreze viața și care m-au primit în viețile lor atunci când am rămas fără nimeni.

O rochie galbenă, cloș, îmi atrage atenția și prima persoană la care mă gândesc e Amber și cât de bine ar arăta acoperită cu materialul satinat și ușor transparent în zona bustului, așa că o cumpăr imediat. Continui să mă plimb prin aglomerație și mă simt oarecum mai bine când văd că nu sunt singura persoană dezorientată și întârziată.

Gândul îmi fuge la Derek și la prima noastră întâlnire. Fugeam de fratele lui și probabil că s-a gândit că eram o nebună la cum am dat buzna în mașină acum o lună. Arăta fermecător și mi se oprise respirația instant când i-am simțit căldura, dar cel mai mult m-a surprins faptul că întotdeauna a reușit să mă calmeze și să îmi arate că nu totul e așa de rău precum pare. Zilele astea toți au observat că am fost cam retrasă și singurul căruia i-am povestit ceva a fost Derek. Am fost sceptică și m-am gândit că poate mă va judeca sau va râde de mine, dar îi puteam citi in ochi neputința și disperarea pe care o simțea pentru că își dorea să nu fi pățit așa ceva. Mi-a spus că orice aș vrea să fac el va fi acolo pentru mine și când am început amâdoi să plângem a apărut Amber, care a început și ea să lăcrimeze fără ca măcar să știe despre ce e vorba. Mă plimb de zece minute în magazinul cu articole sportive și, până la urmă, mă decid să îi cumpăr un hanorac negru, cu însemnele echipei sale preferate de fotbal.

Partea cea mai grea e când vine vorba de Noah. Îmi dau seama că de fapt nu îl cunosc aproape deloc și nu am nici cea mai mică idee ce i-ar plăcea. Știu doar că a avut o perioadă mai complicată acum câțiva ani și că e student la muzică în Boston. Chipul mi se luminează atunci când îmi aduc aminte de cum am cântat împreună și cred că magazinul din fața mea e un semn că o chitară nouă e cadoul perfect pentru el. Mă plimb printre toate modelele pe care le găsesc și mă opresc la o chitară acustică, într-un alb imaculat și care are desenat pe ea chipul unei fete care zâmbește. O ating și mi se pare că îmi vibrează până și inima când trec degetele peste corzi și scote un sunet cald. O rog pe vânzătoare să împacheteze chitara, apoi duc cadourile la mașină și mă întorc în mall ca să îmi caut o rochie pentru cina de mâine seară. Mă simt prost că Noah încă refuză să meargă acasă la părinții lui, dar atunci când am vrut să renunț și eu la a mai merge mi-a spus că s-ar supăra și mai tare dacă aș sta cu el doar din obligație.

Un manechin îmbrăcat într-o rochie verde smarald cu umerii goi, dar care are totuși mânecile lungi îmi atrage atenția și mă trezesc imaginându-mă îmbrăcată cu ea și defilând în fața lui Hero. Mă întreb ce mai face sau dacă se gândește la mine. Am vrut să îl sun aseară și să îi spun că nu sunt confuză, că simt ceva pentru el cu adevărat, dar mă bucur că m-am oprit la timp.

Cer domnișoarei de la casă rochia de pe manechin și atunci când mi-o aduce la cabină o mai analizez încă odată înainte să o pun pe mine. E atât de fină la atingere, iar mătasea de sub dantelă acoperă exact ceea ce trebuie. Inspir adânc și alung din minte imaginea lui Hero privindu-mă îmbrăcată cu rochia asta, iar când îmi închid fermoarul și îmi trec mâinile peste șolduri zâmbesc exact ca un copil. E superbă și se potrivește cu ochii mei și nu mai vreau să o dau jos, așa că asta să fie.

Îmi aleg și un set de lenjerie neagră din dantelă și o pereche de sandale negre, iar când fata de la casă îmi spune prețul o pun să repete de trei ori. Arată superb, dar nici aur nu e. Îi mulțumesc blondei, apoi mă îndrept spre mașină. Parcarea e aproape goală având în vedere că e aproape miezul nopții, iar lumina slabă mă face să mă sperii puțin așa că grăbesc pasul. O voce gravă mă face să îngheț și nu îmi mai pot mișca nici măcar mâinile atunci când Hero se apropie de mine și se oprește la doar jumătate de metru în fața mea.