În Căutarea Fericirii

21

Cinci zile. Cinci zile au trecut de când Lucas m-a lăsat să mă adun și să îmi ling rănile în tăcere. N-am crezut că îmi va fi atât de greu să stau departe de oamenii din viața mea și nu m-aș fi gândit niciodată că aș putea să mă atașez de persoane atât de repede. Zilele astea n-am făcut decât să mă gândesc și să transpir până și ultima picătură de apă din corpul meu. Fie că repetam coregrafia până simțeam că picioarele îmi vor ceda de la oboseală, fie că boxam până nu îmi simțeam mâinile, gândurile nu încetau să mă macine și să mă facă să îmi doresc să mă ascund sub o piatră de unde să nu mai ies niciodată.

În prima zi nu am mâncat nimic și n-am ieșit nici măcar două minute din sala de box. N-am folosit mănușile și până să îmi dau seama că aveam nevoie de ele, eram deja plină de sânge și sacul alb la fel. Am continuat să îmi lovesc propria față imaginată pe sacul ăla și am urlat până când am răgușit. Îmi era ciudă pe mine că am fost atât de slabă, că nu am putut să mă țin departe de probleme. Eram atât de dezamăgită de viața mea și de faptul că nu am pe nimeni care să mă bată pe umăr și să îmi spună să vin acasă. Mi-am plâns până și ultimele rezerve umane de lacrimi pe care le mai aveam în ziua aceea, iar când am realizat cât mă rănisem fizic și că durerea fizică devenea din ce în ce mai intensă mi-am imaginat cum aș putea să dispar și să fug de tot. În tot timpul ăsta fiecare părticică din corpul meu tânjea să fie în preajma lui Hero, să aflu ce face sau dacă și el se gândește la mine. Abia m-am abținut să nu mă întorc la el și să îi spun că sunt gata să fiu cu el, orice ar însemna asta, dar, slacă Domnului că oboseala m-a făcut să uit de asta când am ajuns în pat.

În ziua următoare nu am mai plâns și am făcut o pauză de la box pentru a-mi lăsa mâinile să se vindece. În schimb, am dansat așa cum n-am mai făcut-o niciodată. Mi-am pus sufletul pe tavă și în timp ce cântăream deciziile de a pleca și a mă ascunde de tot ce am trăit aici și a continua totul cu o altă abordare, mi-am lăsat corpul să simtă întreaga durere și mi-am lăsat sufletul să mi se usuce. Nici atunci nu mâncasem nimic, dar reușisem să beau puțină apă, însă de la stres cearcănele mi se adânciseră și eram albă la piele de zici că mă trezisem din morți.

A treia zi am reușit să înghit un croissant și să beau o cafea cu dificultate. Gândul la Hero nu mai era atât de sfâșietor și am reușit chiar să petrec câteva ore fără să mă gândesc la seara în care ne-am întâlnit ultima dată, dar, în continuare, dorința de a-l avea aproape mă chinuia. Atunci mi-am găsit curajul de a sta dezbrăcată în oglindă și de a-mi analiza rănile fizice și morale, iar când le trasam cursul, cu privirea, fiecare dintre ele ajungea în dreptul inimii și mă făcea să îmi tremure mâinile. În acea zi am ales să părăsesc pentru prima dată campusul și am condus până la o pădure, unde era și un lac cu apa curată și liniștită. Am făcut o baie în apa rece și mi-am imaginat că aceea era, de fapt, dușul rece de care aveam nevoie pentru a mă trezi la realitate. Liniștea de care am avut parte în acel loc m-a calmat și mi-a dat șansa să îmi gândesc deciziile.

Ieri a fost cred că cea mai bună zi dintre toate. M-am trezit mai calmă, fără să îmi doresc să mă epuizez cu orice preț ca să pot adormi câteva ore. Am reușit să mânânc și mi-am recăpătat ușor culoarea din obraji, chiar dacă greutatea mea a avut de suferit din cauza înfometării. M-am antrenat pentru spectacolul de final de an și am și boxat, chiar dacă rănile nu erau încă cicatrizate. În schimb, rănile sufletești începuseră să prindă puțină coajă și am scos chiar și un zâmbet când gardianul de la campus mi-a făcut un compliment. Mă hotărâsem să îmi caut propriul apartament și să mă mut singură, să nu mai depind de nimeni și să nu mai fie nevoie să dau nas în nas cu oamenii în momentele în care îmi doresc să rămân singură cu propriile temeri. Mi-am imaginat pentru un moment cum ar fi să mă mut cu Hero, să mă trezesc dimineața lângă el și să bem cafeaua împreună, dar eram conștientă că asta nu avea să se întâmple niciodată.