În Căutarea Fericirii

7

O mână fermă mă zdruncină și sunt gata să mă răstesc la persoana care mă trezește, dar când îmi ridic privirea îmi dau seama că stewardesa nu are nicio vină că eu n-am dormit azi-noapte și am adormit încă de când am plecat din Los Angeles. Mă scuz și pornesc spre ieșirea din avion când îmi spune că sunt singura ramasă, iar când ajung cu picioarele pe pământ un val de aer rece mă izbește în față. Toamna din New Jersey e cu mult mai dură decât cea din Los Angeles și aproape că îmi doresc să fi rămas acolo la căldură, langa Harry.

Harry.. oare ce face? Scot telefonul și îi trimit un mesaj în care îi spun că am aterizat cu bine apoi urmez grupul de oameni spre locul de unde se ridică bagajele. Durează mai bine de jumătate de oră până îmi văd valiza; ba chiar la un moment dat m-am gândit că s-o fi pierdut, apoi îmi gaăsesc un taxi și îi dau bărbatului adresa casei parinților mei.

Drumul până acolo e chinuitor și cu cât mă apropii cu atât mă gândesc dacă e o idee bună sau nu să fiu aici, dar acum nu mai pot da înapoi. Încep să recunosc cartierele și casele din jur și îmi dau seama că nu mai durează mult până ajung în locul în care mi-am petrecut copilăria, iar nodul din stomac mă face să îmi așez palma peste cicatricea de la operație care arată și ea, din ce în ce mai bine.

Ajunsă în fața casei îi plătesc șoferului o sumă cosiderabilă, dar măcar mă ajută să scot bagajul din portbagajul taxiului și se face nevăzut în întunericul care a înghițit orașul. Vila imensă din fața ochilor mei arată oarecum înfricoșător cu toate luminile stinse și cu vântul care bate cu putere. Inspir adânc și îmi fac curaj, apoi descui ușa și intru în holul binecunoscut aprinzând luminile. Toată casa se luminează instant și suspin ușor când văd că arată identic ca atunci când am plecat.

Pășesc stingheră în living și îmi trec ușor degetele peste materialul canapelei imense din mijlocul camerei, apoi îmi îndrept atenția spre o poză ce tronează pe noptieră. O ridic și privesc la zâmbetul unei fetițe de doar cinci anișori care se află în brațele tatalui ei, iar mânuțele îi sunt îndreptate în partea opusă, spre mama sa. Toți trei au zâmbetele atât de largi încât mâinile îmi tremură și mă trezesc izbind-o de peretele din fața mea.

Apuc veioza preferată a mamei și o smulg cu tot cu cablu apoi o trântesc de gresie. Continui să rup și să sparg tot ce îmi cade în mâini și nici măcar nu am realizat că mă aflu deja la etaj făcând praf tot ce văd și ce reusesc să apuc. Fiecare sunet înăbușit de cioburi sparte îmi țiuie în urechi parcă spărgându-mi timpanul și nu reușesc să mă opresc decât în momentul în care aproape mă dezechibrez împiedicându-mă de o bluză de culoare albă pătată de sange. Îmi șterg lacrimile cu dosul palmei și o ridic analizând-o îndeaproape și mă întreb ce mama dracului caută chestia asta aici.

O las să cadă pe covorul din camera de oaspeți apoi îmi continui turul din restul casei însă puțin mai calmă.

Ajung în ceea ce era fosta mea cameră și am un sentiment atât de straniu să mă aflu aici încât îmi vine să ies plângând și să încui ușa după mine. E goală. Doar mobilierul e singurul lucru care umple spațiul încăperii și arată straniu. Mă simt atât de incomod în ceea ce acum trei luni era acasă și știu că lipsa lor e de vină pentru tot. Ar fi trebuit să mă aștepte aici, cu brațele deschise și cu lacrimi amare de dor care să se transforme în râsete de bucurie când aveam să le povestesc despre cum era la facultate. Dar eu sunt singură aici, iar liniștea de mormânt mă face să îmi fie frică să rămân în locul ăsta peste noapte.

Cobor și decid că e cazul să mă car din locul ăsta și să nu mă mai întorc niciodată aici așa că ignor dezastrul lăsat în urma mea și închid luminile la loc, apoi ies și las totul în aceeași beznă terifiantă care m-a primit.