refulări în ocean

am luat în mână colierul cu opal

când eram mică,
– atât de mică încât cerul îmi părea curcubeu
atât de mică încât nu știam să număr
nici până la cinci –
îmi plăcea să privesc pietrele
prețioase
din ochii străinilor din viața mea.

atunci, mama avea un colier cu opal
o stea de mare, cred,
în orice caz
știam doar că era albastru.
și îmi plăcea atât de mult să-l gust...

într-o zi, am stat la fereastră
cu colierul de opal în mânuța mea mânjită de acuarelă
(îmi plăcea să pictez pe atunci)
și am privit cum se reflecta
lumina clipelor pierdute
lumina clipelor sparte
în steaua de mare albastră.

colierul mi-a scăpat din mână.
am țipat.

în timp ce cădea, am știut cum se sparge un suflet.
în timp ce cădea, am văzut
cum se crapă opalul
din ochii mei.
și am știut
că nu voi fi mereu
un copil chiar atât de inocent.