Îngerii nu ne-au vrut în rai (Andrei Radu Fan)

Capitolul I

În primul capitol nu prea există interacțiune între personajele principale, însă trebuia să fac o introducere, din următorul capitol personajele vor interacționa mai mult.

                

Pășesc în autobuz și îi întind banii șoferului, îl salut și în schimb primesc un zâmbet și un bilet, merg în spate și îmi aleg un scaun, mă așez și îmi pun bagajul lângă mine. Îmi scot căștile din ghiozdan și mi le conectez la telefon, mai apoi mi le îndes în urechi și pornesc o melodie rap.
Prin cap îmi trec diverse gânduri, azi este duminică, drumul este foarte liber, foarte rar se mai ivesc mașini care să străbată același drum cu autobuzul în care mă aflu. Mă uit în jur și nu văd pe nimeni cunoscut, la una dintre stați o doamnă cam de 30-35 de ani îmi atrage atenția.
- E liber lângă tine?  Îmi șoptește cu politețe doamna.
- Da, luați loc. Îi fac acesteia mai mult loc și se așază lângă mine.
Ceea ce remarc la această doamnă sunt ochii, are niște ochi verzi, foarte pătrunzători care sunt luminați și puși în evidență de parul șaten deschis care îi cade în valuri peste umeri.
- E destul de ciudată ziua asta, nu ți se pare? Mă întreabă doamna încercând să creeze conversație.
Îmi îndepărtez căștile din urechi și opresc muzica, îmi pun căștile înapoi în rucsac și telefonul îl poziționeze în buzunarul blugilor.
- Da și mie mi se pare, am avut o senzație ciudată încă de când m-am ridicat din pat azi de dimineață. Îi răspund doamnei dedicându-mă conversației.
- Și eu am aceiași senzație. Unde mergi?
- Mă duc până în oraș. Nu mi-am dorit să îi dau foarte multe explicații așa că vă trebui să se mulțumească cu acest răspuns sec.
-Și eu tot acolo merg.
Conversația noastră a ajuns într-un punct mort așa că mi-am îndreptat privirea spre fereastră și am început să privesc cum peisajele parcă se dispersează și dispar încet în spatele meu în timp ce autobuzul înainta cu aproximativ 65km/h. Drumul era liber așa că niciun zgomot nu îmi perturba gândurile, șoferul a ales ca astăzi să nu pună muzică, un lucru destul de neobișnuit pentru aceasta, dar mă bucur că a ales să nu pună. Aerul e ușor apăsător, chiar dacă nu e atât de cald, sunt îmbrăcată cu un tricou cu mânecă scurtă alb și peste am ales să port un hanorac simplu negru, genul de hanorac care merge cu orice.
Pun capul ușor pe geam, am ajuns la niște curbe care mă fac să lovesc violent geamul cu capul, în partea stânga, unde stau eu văd numai pădure, însă pe partea dreaptă se află o râpă care duce într-o vale cu copaci care se ridică amenințător de la nivelul solului. În spatele autobuzului se mai află încă o mașină, e un bentley negru.
Aud un scârțâit prelung, un zgomot de frânat, șoferul autobuzului trage violent de volan, simt cum mă clatin și sunt răzbată în partea dreaptă spre doamna de lângă mine simt cum mă dezlipesc de pe scaun și autobuzul se răstoarnă în dreapta, totul se întâmplă atât de rapid încât  nici nu realizez, se mai aud două busturi puternice privirea mi se întunecă sunt aruncată peste tot, mă prind de ceva nu mai realizez nimic. Autobuzul de oprește, e întors pe dos, totul e în ceață, văd fum, văd foc peste tot în jurul meu sunt cioburi, cel mai apropiat geam de mine e spart, mă târăsc până la el, e mult sânge în jurul meu, se aud doar câteva gemete înfundate, mă târăsc și reușesc să ies prin geam, mă doare tot corpul, într-o mică sau mare măsură fiecare părticică din mine se revoltă, însă îmi acumulez toată puterea și mă ridic în picioare, se pare cu nu am nimic rupt sau cel puțin nu simt nimic încă. Fac câțiva pași și privesc în spate, flăcările se îndreaptă rapid spre rezervor, fac pași cât mai rapid, vreau să mă îndepărtez de autobuz, nu am cum să mă întorc după nimeni, știu că autobuzul o să explodeze în cel mai scurt timp, dacă mă întorc o să mor împreună cu ceilalți pasageri, în acest moment renunț la tot altruismul în favoarea propriei vieți.
Mă aflu la aproximativ 15 metri de autobuz, înaintez spre stradă, acum observ că ne-am rostogolit direct în râpă, autobuzul e distrus. Înaintez cât pot de rapid, însă mă doare tot corpul și nu îmi permite să merg foarte rapid. Bubuitură, ceva mă lovește violent în cap, mă las la pământ, aștept câteva secunde și îmi întorc privirea în spate, autovehiculul a fost cuprins de flăcări , totul arde.
Telefonul!
Îmi caut telefonul în buzunar, sper norocul meu acesta se află încă acolo, ecranul e spart, îl deschid, funcționează! Formez cu rapiditate numărul de urgență 112.
- Bună ziua, 112, ce urgență aveți?
- Bună ziua! A avut loc un accident, autobuzul în care mă aflam  a căzut într-o râpă și a explodat..
-Unde  vă aflați domnișoară?
Îi spun doamnei de la telefon adresa cu aproximație și continui să urc, aproape am ajuns în stradă când văd o altă mașină strivită de un copac. Se pare că mașina  a ricoșat direct în pinul bătrân și copacul s-a răsturnat direct peste partea unde se afla șoferul.
- Domnișoară mai sunt și alte mașini implicate în accident?
- Acum mă duc spre drum, am observat încă o mașină, a căzut un copac peste ea, acum mă indrept în direcția ei.
- Înainte asigurați-vă că viața nu vă este pusă în pericol.
- Totul pare în regulă, o să mă duc să văd dacă e cineva în mașină.
Tocmai am ajuns acolo, observ un bărbat cam de 40 de ani înăuntru, e încarcerat, ușa nu se deschide, însă geamul e spart, observ cu o creangă a pătruns prin parbriz și l-a izbit pe șofer direct în piept, acesta nu purta centura, totul în jurul lui era plin de sânge. Bag mâna pe gea și pun mâna la gatul acestuia, nu îi simt pulsul, tot ce simt e sângele proaspat, nu respiră, e mort.
- Șoferul e mort. O anunț eu pe doamna centralistă.
-Cum vă numiți? Mă întreabă femeia de la celalalt capăt al firului.
- Amy Dunne.
Am ajuns la drum, văd dezastrul, încă o mașină cu susul în jos, peste tot sunt piese de plastic, de metal, de la mașinile implicate în accident.
- Mai e o mașină răsturnată.
Merg la mașină, îl văd pe șofer, are centură, în spate mai e o fetiță mică, cam de 2-3 ani, în scaun special. Fetița plânge, deci e vie, asta e bine. Sparg geamul din dreptul șoferului cu o piesă neagră pe care am găsit-o pe carosabil, ușa acestuia nu se deschidea din exterior așa că am băgat mâna pe gea și am deblocat-o, s-a deschis! Mașina a început să fumege, mă las la pământ să văd care e starea șoferului, are puls, asta e bine, apoi îi văd fața.. Era Andrei Radu! Portarul echipei naționale u21!
Probabil fetița din spate era Xenia, surioara lui. Mă chinui să îi desfac centura, geme ușor, după eforturi mari reușesc să îl desprind din strânsoarea acesteia. E mult mai masiv decât mine, așa că o să fie o muncă grea să reușesc să îl scot, însă o să trebuiască să mă grăbesc deoarece fumul scos de mașina acestuia prevede o nenorocire, uit că sunt încă în apel cu doamna de la 112, dar nu am timp acum, las telefonul în buzunar.
Îl apuc pe Andrei de mâini și îl târăsc încet afară din mașină, am grijă să nu îl lovesc prea tare, însă nu am destulă forță ca să îl duc altfel. Pe măsură ce îl îndepărtez de mașină trag în părți obiectele ce stau în calea mea, l-am dus la cam 20 de metri, mașina fumegă din ce în ce mai tare, așa că îl las acolo și fug înapoi spre mașină ca să o iau pe fetiță. Mă strecor printre scaunele din față pentru a ajunge la ea, îi desfac centura și o trag afară, mașina a luat foc, chiar în spate, cu fetița în brațe alerg cat pot de repede, însă explozia mă ia pe nepregătite, mă trântește la pământ. E forte cald, ceva mă lovește în spate, simt căldură, arunc rapid hanoracul de pe mine, tocmai a luat foc, îl văd cum arde. O iau pe Xenia și mă îndrept spre fratele ei, o verific pe aceasta, e bine, nu are nicio zgârietură, dar plânge, o așez pe asfalt și îl verific iar pe fratele ei.. Nu mai are puls, nu respiră...