Îngerii nu ne-au vrut în rai (Andrei Radu Fan)

Capitolul IV

"- Trebuie să o văd!"

Perspectiva lui Amy

Deschid încet ochii, văd în jurul meu doar alb, primul lucru care îmi vine în minte e derularea toturor evenimentelor recent, sau nu, întâmplate. Nu știu cât timp a trecut, dar știu că recent am simțit ceva care m-a determinat să mă trezesc, o atingere caldă. Apoi îmi amintesc de Andrei, de forța și determinarea de care am avut nevoie pentru a îi face inima să bată în acel moment, oare e bine? Și-a revenit? Trebuie să aflu. În minte îmi răsună incert sirene care se apropie, iar de afară se aud altele care sunt deja aici. Pe holuri se aud persoane care vorbesc. Trebuie să îmi văd părinții, să le spun că sunt bine. Mi-aș dori să mă ridic, dar sunt conectată la diverse aparate și încă nu mă simt destul de puternică, așa că aleg să stau și să aștept ca cineva să observe că m-am trezit.
Nu durează mult și o asistentă intră în salonul meu, aceasta îmi verifică perfuziile fără a observa că o privesc, dă să iasă din salon.
- Pot să îmi văd familia? O întreb eu când văd că se duce hotărâtă spre ușă.
- V-ați trezit! Spune aceasta uimită și iese pe ușă, o aud că strigând după un doctor și se întoarce la mine, mai verifică încă odată aparentele și mă întreabă cum mă simt.
- Sunt bine, puțin amețită. A venit cineva de curând la mine?
- Da, a fost un băiat, care a fost și el implicat în accident, de ce întrebați.
- Ah, de curiozitate. Răspund și realizez că Andrei a fost cel care a venit la mine.
Aud pași pe hol și un bărbat în halat alb intră în salonul meu. Acesta mă întreabă la rândul lui cum mă simt și îmi verifică aparatele. Începe să îmi povestească ce s-a mai întâmplat între timp și aflu și că Andrei și Xenia sunt în regulă. Ai mei sunt afară și așteaptă, nu au aflat încă că m-am trezit. Doctorul mi-a spus că am avut o hemoragie internă, și că nu o să trebuiască să mă forțez. O să mai stau cel puțin o zi, două la pat și după voi putea începe să mă mișc. Apoi mi-am văzut părinții și fratele, dar nu foarte mult timp deoarece trebuia să mă odihnesc.
Am închis ochii și am plutit rapid în lumea viselor.

M-am întors în autobuzul groazei, mergeam pe stradă cu viteză, de data asta totul se întâmplă mai repede, busitira, ne-am răsturnat, iar eu am ieșit din mașină și am urcat la drum. De data aceasta Andrei să aștepta acolo, lângă mașină și îmi zâmbea, pentru o secundă m-am pierdut în zâmbetul lui, iar când m-am uitat în spatele meu totul dispăruse, acum eram doar eu și el, pe o stradă pustie. Mă apropi de cel care nu făcea altceva decât să mă privească și să zâmbească.
-Mulțumesc! Cuvintele lui sunt sincere, dar nu știu de ce îmi mulțumește.
Acum sunt lângă el, față în față. Îmi ia mâinile într-ale lui și mă privește profund în ochii, are ochi frumoși, căprui închis. Îmi dă drumul la una dintre mâini și de data asta și-o plasează pe obrazul meu, mai stăm conectați vizual încă câteva secunde, aș vrea să fac ceva, dar pur și simplu nu pot să mă mișc. Mă sărută.

Mă trezesc și observ pe cineva lângă patul meu, nu pot să îi disting încă chipul. Întind mâna dreaptă și îmi șterg ochii, apoi îl văd și îmi dau seama cine e, e Andrei.
- Bună dimineața! Îmi zice și zâmbește.
-Hei, spun eu încă surprinsă de prezența lui aici. Mă bucur să văd că e bine.
-Cum te simți? Mă întreabă nedezlipindu-și ochii de la mine.
- Ca lovită de mașină. Spun și în semn de glumă chicotesc.
Zâmbește la auzul cuvintelor mele.
- Voiam să îți mulțumesc pentru tot ce ai făcut pentru mine.
- Și eu vreau să îți mulțumesc. Spun, iar când îi văd privirea confuză realizez că nu știe la ce m-am referit. Ai venit la mine mai devreme, înainte să mă trezesc.
- Ți-a spus asistenta?
Cred că e mai bine să nu îi spun că l-am simțit și asta m-a determinat să mă trezesc, o să îl las să creadă că am aflat de la asistentă. Și asta e adevărat pentru că nu știam cine a fost la mine, dar știam că a fost cineva.
- Da, de la ea știu.
Rămânem puțin tăcuți, doar ne privim, aș vrea să mă uit în ochii lui, dar nu am curajul ăsta încă   mai ales după visul pe care l-am avut. Cred că s-a format o conexiune între noi, altfel nu am cum să explic faptul că l-am simțit, chiar dacă nu eram conștientă.
- Mă întorc imediat, spune și se ridică, mai apoi ieșind din salon.
Pentru nu mult timp se întoarce cu o tavă, pe care e mâncare.
- Doctorul a spus că poți începe să mănânci și ar cam trebui să o faci ca să te faci bine mai rapid. Spune și așază tava pe noptiera de lângă patul meu. 
- Nu prea îmi e foame..
- Trebuie să mănânci măcar puțin. În timp ce rostește cuvintele decojește o banană. Rupe o bucățică din ea și mi-o cu e la gura, îmi dă să mănânc ca unui copil.
- Dar tu ai mâncat azi? Îl întreb în timp ce îmi mai dă încă o bucățică de banană.
Fata pe care a făcut-o îmi spune că nu a prea frecventat sala de mese.
-Putin doar.
-Trebuie să mănânci și tu. Spun și întind mâna spre farfurie, iau de pe aceasta o felie de pâine și întind pe ea unt și gem și îi dau să mănânce ca și unui copil, exact cum îmi dă el mie.
Nu am încă foarte multă forță în mâini și scap pe el delia de pâine.
- Scuze, scuze, te-am murdărit de gem...
- Stai liniștită nu e nicio problemă.
Iau un șervețel și încep să îi șterg halatul de spital exact pe piept, se simte ferm și când îl ating simt cum se încordează.
- Nu te încordat că nu te mănânc. Spun și râd, iar el se uită la mine rușinat.
Când termin de șters ridic privirea ei dau de ochii lui frumoși, am realizat contactul vizual pe îl menținem câteva secunde, când realizez că nu se desprindem privirile îmi las ochii în jos și eu mă departe ușor de el. Amândoi ieșim rușinați din situația asta.
- Cred că ar trebui să merg la mine în cameră, să te las să te odihnești. Spune și dă să se ridice.
- Bine. Mulțumesc pentru masă.
- Mulțumesc pentru tot. Îmi spune aceste cuvinte, zâmbește și iese din salonul meu lăsându-mă privind spre ușă.
Băiatul ăsta are ceva special, dar e mai mare ca mine, el are 22 de ani și eu 17, plus că el e celebru, frumos, are tot ce îi trebuie, nu cred că e de mine. O să îmi scot gândurile astea din cap.

------

Am reușit să postez astăzi, mai sunt 2 minute până se schimbă ziua =)) dar am reușit să postez în  timp. Scuzați pentru întârziere, nu am fost acasă ultimele zile și am fost destul de ocupată, dar când ajung acasă o să revin și o să încerc să postez zilnic.