Invidia lui Caleb - „Păcatul strămoșesc" Volumul III

XXI: Palpitații

            Aruncă apa din găleată și își spălă mâinile cu apă de la cișmeaua din colț. Jim, care stătea pe o buturugă și mânca porumb fiert luat de la vânzătorul ambulant din colț, binevoi a-i trage de manetă.

— A naibii zi!, oftă Caleb și își stropi și fața.

Se încălzise peste tot ținutul. Erai mul mai în siguranță în grajd decât afară. Bărbatul terminase cu Sefton și se pregătea să o ia o pauză. Dar în ultimele două zile nu avusese parte de niciun moment de relaxare. Mintea îi era încordată, la fel ca trupul care își înțelgea dorința primară. Oftă și se sprijini de carul din apropiere.

Știa și el cât îi lua lui Carol să aranjeze ceva fără ca ai ei să bănuiască vreun moment că fiica lor avea de gând să și-o tragă – să fie amândoi serioși, asta trebuia să se întâmple în acea cameră, cel mai probabil de hotel –, astfel încât să nu își riște reputația.

Pesimismul din el era cel care îi spunea că ea se răzgândise și că din moment în moment avea să audă că fiica ducelui fugise în lume cu noul ei soț, Sethopher, în uralele familiei. Poate că așa ar fi fost mai bine. Sigur că da. Apoi dădu negativ din cap, ștergându-și fața cu propria cămașă de in. Prea mult din el voia să nu se întâmple asta și să o facă pe Carol a lui măcar o singură dată.

— Ce-i?, îl întrebă Jim.

Niciunul dintre băieții ăștia nu puteau fi de încredere, așa că alese să îl ignore. Ridicând din umeri, Jim reveni la porumbul lui. Bătrânul Black își îngustă ochii și ascultă zgomoturile din jurul grajdurilor. Aproape că se săturase să își petreacă timpul aici. Să penduleze între han și grajduri, să fie cuvios și să nu vorbească prea mult de teama de a nu fi recunoscut. Petrecuse prea mult timp cu jocheii și ajunsese să urască puțin din fiecare, cu atât mai mult cu cât Harry îl călca pe nervi.

Băiatul era așa încăpățânat și aiurit, încât Caleb era convins că nu avea să prindă nici măcar vârsta lui. Oftă și privi spre Fred Archer. Bărbatul era la fel de galant ca întotdeauna; se antrena într-un câmp delimitat, neobosit, pe arșiță, cu toți ceilalți privindu-l. Dintre toți, el ar fi meritat premiul cel mare. Dar niciodată cei care merită nu ajung să primească ceea ce li se cuvine. De aceea, în ultimul timp. ajunsese să creadă cu adevărat că nu avea să câștige.

Pământul începu să vibreze, așa că Bătrânul Black își deschise ochii. Se apropia o trăsură care purta blazonul ducal. Inima îi tresăltă, iar bărbatul clipi de câteva ori. Aducea cu ea praful și ridica unul proaspăt în căldura și așa insuportabilă pentru mulți londonezi.

— Iaca vine și ducele!, adăugă Jim dezinsteresat.

Trăsura opri în față, iar la ușă se repezi grăjdarul Fred Ackels, umil. Lacheul dădu din nas în fața acestuia și se retrase, în timp ce Fred deschidea ușa. Într-adevăr era ea.

Cu o rochie de un verde pal, la fel de decoltată ca toate celelalte, Carol ieșea din trăsură cu o pălărie fixată pe coc. Privi înspre Fred și îi acceptă sprijinul, coborând din vehicul. Apoi, femeia privi direct spre el. Străduindu-se să nu pară tulburat, Caleb o țintui la rândul ei, schimbul de priviri netrecând nevăzut de ceilalți. Mai apoi, după ce aceasta își feri privirea, tensiunea dispăru, iar Caleb observă că era însoțită de însuși ducele și soția acestuia. Așa deci.

— Mă duc până în spate, îi zise lui Jim, intuind că avea să fie căutat de ea.

Se evaporă, spre dezamăgirea lui Lucian căruia îi plăcuse să vorbească cu grăjdarul. Acesta, după părerea lui, era mai mult decât afișa. Carol se încruntă, dar acceptă îndepărtarea acestuia. Era și așa tulburată.