Invidia lui Caleb - „Păcatul strămoșesc" Volumul III

PROLOG

Vara anului 1868

— M-am săturat să îmi furi toate femeile!

Albert Aeron, al doile fiu al contelui de Castlebythe, o spusese pe un ton atât de degajat, încât puțini ar fi zis că era cu adevărat nervos. Moștenise, la fel ca fratele lui, părul negricios al părinților, dar o statură impozantă și un fizic de invidiat. Cel puțin Caleb îl invidia.

Inculpatul – hoțul de femei, fratele mai mare – zâmbi și își îndoi un picior sub el, zdrobind între buze un bob de strugure. Noua bucătăreasă le pregătise suficientă mâncare pentru o ieșire pe care contesa o solicitase ca să îi lase pe adulți să vorbească. De parcă el, Caleb, nu era tot un adult. Își dăduse ochii peste cap și acceptase să ia poverile cu el – nu erau niște poveri, dar îi plăcea să îi necăjească astfel – oprindu-se lângă lacul „fermecat" de pe domeniul care, într-o bună zi, avea să fie al lui.

— Nu-i adevărat!, negă și puse sticla la gură. Noua bucătăreasă nu văzuse când fusese șterpelită o sticlă de vin, iar contele nu avea să bănuiască nimic.

— Cum să nu?, întrebă Albert gata-gata să sară la bătaie. Scarlette și Mary și Livia... Până și pe Henrieta, Caleb! Ce naiba!

Nu fusese cu Henrieta, dar o lăsă așa. Nu admirase niciodată fălcile proeminente la o femeie, iar el, față de fratele său, avea gusturi. Albert s-ar fi împerecheat – ca un taur neliniștit ce era – cu tot ce prindea. Lui Caleb îi plăcea să facă amor.

La douăzeci de ani, fiul cel mare al familiei era – în opinia femeilor – cel mai agreabil, cel mai plăcut, Albert, la frumoasa vârstă de optsprezece ani, era cel mai neliniștit și mai violent , iar Sethopher... Caleb oftă și își lovi fratele de doisprezece ani peste mână, căci acesta se întinsese la sticla cu vin, iar mama l-ar fi omorât dacă îl ducea acasă beat pe scumpul ei mezin. Sethopher asta și era – un băiat cuminte.

Din cauza asta avea de suferit destul de mult la școală, iar Albert nu își făcuse o deprindere din a le arăta bătăușilor al cui e fratele acesta, ci mai degrabă îi asmutea pe Sethopher. De aceea, Adam – tatăl lor, gândise că pentru mezin ar fi fost potrivită meseria de preot, chiar vicar cu propria parohie. Bineînțeles că Sethopher nu se împotrivise, ci doar roșise în fața glumelor lui Albert, pe când vicarul moșiei se umflase în pene și îl luase pe băiat sub aripa lui protectoare.

Toți aveau viitorul asigurat.

Sethopher – preot, Albert – avocat. Ideea de a-l trimite pe Albert să studieze dreptul fusese îndelung cugetată și aclamată de băiat. Avea calități de orator și tribun, putea deci să discute în fața unui juriu de judecători, să persuadeze. Mijlociul pur și simplu nu își canaliza întreaga concentrare asupra unei astfel de îndeletniciri. Voia, dar fără să muncească, ori această meserie implica deja un efort sporit, cel puțin unul intelectual.

Iar pentru Caleb... Caleb își făcea deja studii în comerț și economie, îmbrățișa cu drag echitația și accepta destinul de a-i succede tatălui său la înflorirea acestui domeniu vast. Totuși, în această vară Caleb simțea ceva.

Privi spre frații lui și apoi se relaxă, sprijinindu-se mai bine de copac. Caleb simțea că tot viitorul pe care i-l pregătiseră ai lui avea să se ducă pe apa Sâmbetei. Nu era vorba de școală. Îi mergea bine, la fel ca și celorlalți doi, bucuros că scăpase de corvoada studiului pentru trei luni de plăcere oarecum exotică pe meleagurile natale. Era vorba de sentimentul straniu care îi prinsese inima ca într-o menghină de la începutul vacanței.