Invidia lui Caleb - „Păcatul strămoșesc" Volumul III

XIV: Ziua în care s-a format un criminal

            Chemarea unei sirene prindea în plasă și cel mai temerar căpitan, iar la doisprezece ani, Carol nu crezuse vreodată că va întâlni una cu chip de bărbat, mergând pe uscat, deghizată în om. Cu o zi înainte îi zisese lui Caleb că îl iubește, iar acesta râsese. Poate că o luase peste picior, poate că fusese serios punându-i mai multe întrebări.

Nu conta prea tare pentru adolescenta îndrăgostită, căci nimic nu ar fi putut șterge iubirea din sufletul ei. Simțea că el era făcut pentru ea.

Visătoare, se plimbase cu calul peste pășuni, imediat ce terminase micul dejun. Domnul Pike o sfătuise însă că trebuia să fie atentă, căci avea să plouă. Îl durea pe el genunchiul și de aceea știa. În realitate, Carol dădea vina pe reumatism.

Traversă cea de-a treia colină și coti spre lac. Se simțise atașată de el de la prima vacanță pe moșia unchiului său. Era apa – rece și limpede, cu câțiva nuferi crescuți pe marginea acestuia. Apa aceea nu foarte întinsă dăduse viață pâlcului de copaci dimprejur, iar nimeni nu se gândise vreodată să îi sacrifice pentru confortul propriu.

Lacul ajunsese să aibă o însemnătate aparte. Aici îl văzuse pe Caleb cu o fată, aici primisese cochilia și tot aici îl zărise gol, cu brațele înfășurate în jurul ei. Mai degrabă îl obligase să se afișeze gol. Oftă fericită și descălecă, legând calul de creanga joasă a unui copac.

Caleb o ținuse pe piciorul lui... Își pusese mâinile în jurul gâtului său și oh, cât și-ar fi dorit să îl sărute! Trebuia să îl sărute! Așa se îndrăgosteau oamenii mari. De dragul lui, Carol era pregătită să fie un om mare.

— E foarte cald azi, nu crezi?

Tresări și se întoarse spre direcția din care venise glasul. Era Albert.

Nu îl înțelesese niciodată pe Albert. Se purta urât cu Sethopher, se certa cu Caleb, dar rămânea chipeș și, din nefericire, era verișorul ei. Într-o bună zi, cumnat. Asta o impulsionă să îi zâmbească. Trebuia să rămână în relații bune cu rudele prin alianță. Se răsuci și își prinse mâinile la spate.

— E prea cald în vara asta, aprobă.

Albert surâse. Ca toate fetele, ar fi trebuit să se simtă atrasă de el, dar în această după-amiază gândi că Albert avea o alură dubioasă. Își mușcă buzele și se încruntă. Simțea că ceva nu era în regulă. Sau poate că era paranoică.

— Nu vrei să stai lângă mine? E răcoare lângă lac.

Era ridicol!, își zise în timp ce se apropia. Era Albert și îl cunoștea de o viață. În plus, era fratele lui Caleb. Frații semănau între ei la suflet. Nu avea de ce să se teamă.

Se așeză, aranjându-și costumul de călărie.

— Trebuie să recunosc, Carol, că ești o fată pe cinste! Aceasta zâmbi, primind complimentul. Rochia asta îți scoate în evidență ochii... – îl observă cum își așază mâna pe modelul brodat de la poalele fustei ușor cutate pentru a oferi lejeritate pe cal. Și pot să spun că ai niște glezne din care nu am mai văzut până acum.

Pe bune? Se uita la gleznele ei? Asta era ceva ce făceau comercianții de cai. Cel puțin ducele se uita la copitele calului înainte de a-l cumpăra. Un campion se cunoaște și după picioare. Dacă era să o ia așa, trebuia să recunoască ideea că era o campioană.