Invidia lui Caleb - „Păcatul strămoșesc" Volumul III

X: În dragoste rănim

            Își ridică ușor capul din poziția inițială și o privi fix în ochi, cu respirațiile amestecându-se. O controla de fapt așa cum un medic își examinează pacientul suspect de boli psihologice incurabile. Voia să vadă dacă ochii aveau o culoare normală, dacă dădea semne de halucinații sau febră, dacă se lovise din greșeală la cap.

Tot ceea ce putea însă să vadă era o femeie care îl cerea în căsătorie. Și nu orice femeie. Carol. Carol, fiica ducelui de Queensberry, îl cerea în căsătorie.

— Pardon?

— Ai auzit bine, zise ea. Vreau să fii soțul meu, Caleb. Ți-am zis-o de când aveam doisprezece ani. Mai știi? Sub copac?

Oh, Caleb își amintea. O prinsese plângând în timp ce venea din sat și se oprise lângă lac. În cele din urmă, după multă rugăminți – Caleb își imaginase o groază de lucruri care i s-ar fi putut întâmpla unei fete de doisprezece ani care umbla nesupravegheată de parcă era singura persoană de pe Pământ – aceasta îi spusese că îl văzuse cu o alta care îi fugea din minte la momentul respectiv. În consecință, ea îl iubea, voia o mie de copii și deci îl voia drept soț.

— Îmi amintesc, răspunse serios și încruntat.

— Nu s-a schimbat nimic în sufletul meu de atunci!, îi prinse una din mâini, iar cu cealaltă îl făcu atent spre ea, strângându-i umărul. Te iubesc!

Acesta ridică din sprâncene nemulțumit să audă de două ori aceeași declarație.

— Ți-am spus și în grajd; este o problemă iubirea asta a ta.

— Și nu pot să înțeleg de ce!, îl împinse nervoasă, coborând de pe masă.

— Ce e atât de greu de înțeles, Carol?, râse el. Noi doi nu vom fi niciodată împreună.

— Și de ce, mă rog? Din cauză că ai tăi te cred Caleb - criiminalul? Știi că pot rezolva asta.

— Și să te creadă pe tine apoi Carol – criminala? Carol... a fost fratele meu.

— Dar nu tu l-ai omorât!, îi zise ea. Caleb, știi bine că eu am fost. Eu l-am omorât pe Albert. Eu...

Nemaisuportând să o audă, bărbatul îi acoperi gura cu palma. Fata asta avea o limbă mult prea ascuțită pentru binele propriu.

— Când îți voi da drumul, vei înceta să mai țipi, bine?, ea aprobă. De asemenea, spuse și reveni cu mâna peste gura ei, vei înceta cu ideea asta nebunească de a ne căsători. Lasă-mă pe mine să trăiesc în exil. Oricum, Carol, doi trebuie să iubească pentru a se chema iubire, nu crezi? Iar sufletul meu, draga mea, e plin de invidie.

Femeia se încruntă. Avu impresia că o rănise, că licărirea din ochii ei era durerea declarației sale, dar atunci când îl mușcă de deget și își dădu din nou drumul la gură, realiză că era mai puternică decât orice întâlnise până atunci la un loc.

— Refuz să cred că nu ții nici măcar puțin la mine! Ți-ai asumat vina și ai plecat zece ani de zile. Iar cât despre invidia asta... Scutește-mă, domnule Black!

— O, la naiba! Ai impresia că mă cunoști, Carol? Știi cine sunt?, o prinse de braț, apropiind-o de el. Tu îl știi pe Caleb, nu pe Black. Bătrânul Black nu iartă, fată dragă. Bătrânul Black...

— Nu e nici bătrân și nici negru, își țuguie ea buzele obraznică. Altceva?

Caleb pufni și rămase un moment să o privească. Așa deci! Avea impresia că știa totul despre el, deci că își permitea totul, iar astfel că îl va persuada pe el să facă așa cum voia ea. Era timpul ca micuța Carol să afle că al ei Caleb murise și că nu rămăsese în acest trup decât rămășițele unui bărbat trecut prin viață, poate prea trecut.