Invidia lui Caleb - „Păcatul strămoșesc" Volumul III

III: Ghicitoarea

            — Un bărbat singuratic, care nu vorbește prea mult, ursuz și, dacă mă întrebi pe mine, chiar dubios. Nu m-ar mira dacă ar fi căutat de lege pentru ciine știe ce faptă mizerabilă!

— Dar nu pare deloc bătrân! De ce i se spune astfel?

— N-am nicio idee și nici nu mă interesează!

Harry Constable râsese și revenise la lăudarea calului său pursânge. Pe Carol deja nu o mai interesa, dar rămase acolo să îl asculte din respect. Atenția ei fusese deja atrasă de acest grăjdar, care nu era nici bătrân și nici negru, dar care insista să i se spună astfel. Își mușcă buzele și se întrebă ce pățise bărbatul la ochi sau dacă avea vreo șansă să nu mai simtă că văzuse o fantomă. Avusese așa un sentiment bizar!

— Aș mai sta de vorbă cu dumneata, scumpă domnișoară, zise Harry, dar trebuie să plec. Sunt îngrozitor de obosit din cauza tuturor testelor acestora!

Fata zâmbi recunoscătoare.

— Mă bucur că v-am întâlnit!

— Poate veniți mâine-seară la repetiția mea. Antrenorul meu este destul de strict și mi se întâmplă destul de des să stau până târziu.

— Nu știu dacă aș putea..., zise precaută Carol. Îl văzu bosumflându-se puțin și auzi parcă un râs îndepărtat în mintea ei. Voi vedea ce voi putea face.

— Minunat!

Se înclină în direcția ei și plecă, mișcându-și trupul ridicol, pentru a părea la fel de masiv ca Bătrânul Black. Carol își mască râsul. Grăjdarul lui – așa peticit cum era – era de zeci de mii de ori mai demn să îl călărească pe Sefton.

— Cine e bufonul?

Ducele o văzuse discutând cu unul dintre jochei, dar nu intervenise. Continuase să discute cu Pick, aranjând câte una și câte alta, până ce bărbatul plecase. Era și asta o îmbunătățire, căci Carol nu leșinase.

— Posibil unul dintre învingători, ridică ea din umeri.

Privi sceptic în urma bărbatului. Ce altceva putea să mai ofere Derby-ul dacă nu o victorie ca asta?

Dar mai apoi îl zări în capătul grajdurilor, chiar la iintrare, pe Sethopher. Băiatul descălecase și se îndrepta spre ei. Buzele lui Lucian se lărgiră pentru a deveni un zâmbet complice.

— Lord Sethopher! Întinse mâna și îl prinse pe băiat, lovindu-l ușor pe umăr, sperând totuși că nu avea să-l dezmembreze. Ce surpriză!

Carol se întoarse și privi spre Seth. Atent, Lucian observă că zâmbetul pe care i-l aruncă fu cu adevărat sincer.

— Excelență!, făcu Sethopher. Domnișoară Carol!

Se înclină politicos.

Sethopher arăta exact ca frații lui mai mari, deosebirea pregnantă fiind înălțimea și constituția. Acesta era mai scund și chiar mai plăpând decât fusese Caleb sau Alfred. Nici anii în care își permisese maturizarea nu îl ajutaseră prea mult, dar pentru Carol acesta era încă unul dintre prietenii copilăriei sale.

— Cât mă bucur să te văd, Seth! Îl întâmpină cu căldură, făcându-l să roșească puțin. Am crezut că nu vei mai veni!

— Și să ratez această reuniune? Niciodată!