Invidia lui Caleb - „Păcatul strămoșesc" Volumul III

XVI: Piratul de la docuri

            — Oprește trăsura!, se răsti Carol spre vizitiu prin peretele mijlocului de transport. Se ridică în picioare și bătu cât de tare putu în acoperișul acesteia, până ce simți că roțile încetineau. Ieși, în timp ce bărbatul de pe capră o privea încruntat.

— Milady?, o întrebă. Lord Castlebythe mi-a zis să vă duc acasă...

— Schimbare de plan!, îi spuse aceasta. Oftă și privi întunericul slab luminat de câteva felinare. Își strânse pumnii și buzele, încruntată.

Unde se dusese Sethopher în miez de noapte?

Clipi de câteva ori pentru a se acomoda cu împrejurimile. Vântul începuse să bată printre străduțe, purtând cu sine diferite gunoaie pe care omul „civilizat" le lăsa în timpul zilelor grele de derby. Era periculos să fie într-o astfel de zonă a Surrey-ului la ora aceasta, neînsoțită, dar o măcina curiozitatea. O sărutase și plecase atunci când ea nu îi oferise mai mult.

De fapt, Carol se temea de altceva, ceva ce nu avea deloc de-a face cu gelozia unei posibile domnișoare care acceptase să fie curtată, ceea ce însemna că era oarecum îndrăgostită de domnul în cauză.

Sethohper avea impresia că ea îl plăcea pe Bătrânul Black. Nu era nimic greșit în intuiția lui, numai că îl adora pe cel sub a cărui mască se ascundea de fapt Caleb. Carol avea impresia că acesta știa sau, din nou, intuia ceva.

— Nu pot să vă las..., insistă vizitiul care deja transpirase din cauza emoțiilor. Fiica ducelui semăna mult prea bine cu acesta, iar el se bucurase deja de mânia lui Queensberry.

— Pleacă! Și să nu spui nimănui nimic!, se răsti.

Bătrânul vizitiu își mări ochii și dădu bice cailor, bolborosind. Fusese o vreme când să lucreze pentru duce era la fel de periculos precum să lucreze acum pentru fiica acestuia. Dacă ar fi aflat tatăl ei, l-ar fi ucis.

Lăsată în urmă, Carol începu să pășească pe pavaj cu pantofii cu toculețe. Zgomotul de pași era de neevitat, dar la fel era și această situație.

Dacă Sethopher ar fi știut ceva și – din gelozie – ar fi considerat că fratele său merita cu adevărat închisoarea, Carol nu și-ar fi iertat-o niciodată.

Când însă îi văzuse? Să fi fost momentul din luminișul de pe câmpul de vânătoare? Se prefăcuse Seth că plecase când auzise totul? Nu! Sethopher nu era capabil de prefăcătorie. Sentimentele sale erau atât de pure, încât ea nu le merita deloc. Dintre ei doi, Carol se simțea ca o ființă filistină, lipsită de cea mai mică onoare.

De asemenea, trebuia să știe unde se dusese și să îl împiedice să facă un gest necugetat! Misiunea lui Caleb fusese aceea de a o proteja pe ea în urmă cu zece ani; ceea ce era corect acum, era ca ea să îl protejeze pe el.

Hotărâtă, trecu de felinarul care oferea indicațiile de mers și se avântă în noaptea sempiternă. Inima îi bătea să-i spargă pieptul atunci când depăși o cârciumă din care se auzea râsete destrăbălate. Își feri capul de focul care ieșea din gura unui acrobat și se învârti pentru a evita căzătura unui bărbat beat direct pe ea. Respira din ce în ce mai greu, cu cât depășea obstacolele pentru a ajunge în punctul din care Sethopher plecase de lângă ea. De acolo, avea să se uite la urme, să facă orice numai pentru a-l găsi și pentru a-l opri dintr-un gest necugetat.

Ajunsă pe o stradă din spatele unor clădiri lovite de igrasie, Carol zâmbi pentru sine. Ar fi fost amuzant să îl găsească pe Sethopher în brațele unei femei robuste ca cele de care trecuse mai devreme, căutând alinarea pentru umflătura din pantalonii lui. Știa și ea prea bine ceea ce dorea Seth; crescuse înconjurată de băieți, ca un băiat, și văzuse și auzise suficiente cât să înțeleagă că aceea era dorință.