Invidia lui Caleb - „Păcatul strămoșesc" Volumul III

XX: Înțelegerea

            În mai puțin de o seară, fusese sluga unui conte american, dezmoștenit ulterior, valetul a cinci fii rătăcitori, cu tați influenți în lumea arabă, englezească și australiană, cărora nu le putuse da numele, și fusese rănit în timpul unei furtuni în deșert. De aceea rămăsese fără ochi.

Ieșit din clubul gentelmenilor, Caleb oftase prelung. Nu mai mințise astfel în toată viața sa. Fusese prea mult chiar și pentru el. Ajuns la Hanul Cocoșul, cu mânecile suflecate și transpirat, dăduse nas în nas cu Fred. Bărbatul părea că îl aștepta, chiar dacă își feri numaidecât privirea de la acesta atunci când apăru în raza sa vizuală. Își așezase degetele pe cele două cărți de joc și fluierase în direcția acestuia.

— A venit și Bătrânul Black! Ehe, dar parcă ești un domn, bătrâne!

Caleb scrâșnise din dinți și se lăsase pe scaunul de lângă acesta. Băuse mult, își mințise tatăl și mai mult și, pe lângă asta, se simțise cu adevărat bărbatul care fusese odinioară. Își amintea de Caleb, cel care își petrecea timpul alături de Adam prin cluburi, apoi cu prietenii, serile, oferind ordine și nepăsându-i de cel care le primea. Fusese un bărbat cu rang, iar acum ajunsese un servitor ciudat printre cei cărora obișnuise să le poruncească odată. Crezuse că după zece ani de exil nu s-ar fi putut acomoda cu lumea mondenă din nou, dar îi plăcuse. Probabil că puteai să iei băiatul din locul său, dar nu aveai cum să anihilezi locul din inima băiatului.

— Taci, Fred!

— Hm?, întrebă acesta, pufăind tutunul. Acum îmi dau seama ce e în neregulă cu tine. Nu ești slujitor!

— Ce vrei să spui?, se încruntă Caleb, deschizându-și ochii și privind spre acesta.

— Pari a fi mai mult...

Privirile amândurora se intersectară, moment în care Fred îl privi cu ochii mijiți. Era prima dacă când Ackels părea cu adevărat un altfel de bărbat, nu nătărăul din fiecare zi. Dar Fred rămânea tot cel mai mare huligan din câți întâlnise vreodată.

Plescăind aparent plictisit, Caleb se lăsă pe spătarul scaunului, frecându-și fața.

— Mă așteptai cumva, Fred?

— Nicidecum!, oftă acesta. M-au părăsit cu toții..., indică jocul. Mai stau și eu pe-afară. Poate i se face cuiva milă de mine. Cine știe? Poate dau și eu de-o doamnă?

— Dacă mai faci multe aluzii, Ackels, n-o să te mai vrea vreo doamnă niciodată. Mă voi asigura eu de asta.

Fred râse scurt.

— Te-ai îndrăgostit de lady Carol?, întrebă celălalt grăjdar. Nu de alta, adăugă grăbit când ochii lui Caleb îl săgetară, dar prea te ții după fustele ei. Și ea... oh, amice!

— Nu sunt amicul tău!, mârâi nervos Caleb.

Se ridică, amintindu-și brusc de Carol. Trebuia să îi vorbească. Obișnuit cu oboseala, își aranjă rapid părul și apucă cea mai scurtă cale spre locuința fetei.

— Unde te duci, bătrâne?, îl auzi pe Fred întrebând.

Apoi râsul său umplu atmosfera, căci Caleb își ridicase degetul mijlociu, oferindu-i indicații prețioase. În urma lui, Fred trase din țigară și scoase aburul, găsind că era timpul să se ducă și el la culcare.

*

Spera doar ca ea să nu fi făcut o prostie și să nu o găsească în propria locuință. Cine știe? Poate că era la grajduri, hârjonindu-se cu Harry sau cu unul din acoliții de Jim și Luke. Asta ar fi fost catastrofal pentru mintea și așa îndurerată a lui Caleb, care nu putea percepe o astfel de imagine fără dorința de a ucide.