Adel: Speranța din mijlocul terorii✔️

01 | Începutul

Indonezia
5:00 p.m., Luni, 10 ianuarie 2000

Sub umbra legănată a palmierilor, Adel strânse copiii laolaltă – erau în jur de 50. Își ridică glasul și începu să cânte „Înainte, ostași creștini". Pe măsură ce copiii se alăturau cântecului, Adel putea citi frica din ochii lor.

— Nu vreau să mor, strigă unul dintre copii.

Încă nu împlinise zece ani.

— N-o să murim. Hai, bate și tu din palme împreună cu noi.

Adel se aplecă înspre el, vorbindu-i direct în ureche, așa încât să se facă auzită peste vocile celorlalți copii. Băiatul speriat se supuse fără tragere de inimă. Cântară împreună încă un cântec, continuând să bată din palmele lor tremurânde. Adel încerca să acopere strigătele – urletele și spaima – care erau purtate de vânt din vale în sus pe deal, de la mai puțin de doi kilometri depărtare. Știa că trebuia să nu-i lase pe copii să plângă, mai ales pe cei mai mari. Dacă doar unul dintre aceștia ar fi început să se vaiete, panica i-ar fi cuprins pe toți. Adel le admira curajul. Chiar și ceilalți părinți care formau grupuri mici în jurul copiilor păreau să fie încurajați de îndrăzneala acestora. Cântecul continuă, iar Adel scrută grupul de copii și îi zări pe micuții ei.
Christina avea deja nouă ani și Christiano șapte. Adel era în stare să fie curajoasă, își tot repeta sieși acest gând; putea fi curajoasă de dragul copiilor ei – al tuturor copiilor. Încrederea ei era adânc înrădăcinată în Hristos. Cu toate acestea, era îngrijorată pentru ei – mai ales pentru Christiano, micul ei „Anto". Era așa de mic și de firav pentru vârsta lui. Adel se rugă în șoaptă ca Dumnezeu să îi apere și din nou fu recunoscătoare că reușise să-și ia Biblia înainte de-a fugi din casă.

O deschise acum, întorcând cu grijă paginile uzate pentru a găsi un pasaj binecunoscut pe care îl citi apoi cu voce tare: „Pot totul în Hristos care mă întărește." (Filipeni 4:13)
Adel întoarse apoi cartea pentru a ajunge la numeroasele imnuri care erau tipărite la final și începu un nou cântec cu copiii. În timp ce cântau, unii dintre copii începură să se plângă de foame și de sete. Erau pe deal încă de la amiază, iar acum soarele care apunea arunca pe cer o lumină roșie intensă. Apusurile puteau fi atât de spectaculoase aici, în mica lor insulă indoneziană Dodi. Apusul acela, însă, nu era decât un preludiu sinistru al întunericului care avea să se aștearnă peste sat.
Pe neașteptate, strigătele lui Methu străpunseră cântecul copiilor.

— Fugi! Adel, fugi!

Adel se repezi la marginea dealului și se strădui să vadă ceva în lumina tot mai puțină. Reușea cu greu să distingă siluetele bărbaților care se năpusteau în sus pe deal, pe poteca abruptă.

Din nou vocea lui Methu răsună:

— Ia copiii, Adel! Repede! Trebuie să fugi în junglă!

Adel, însă, rămase locului, paralizată de sunetele aduse de vânt, sunetele focului ce trosnea în vale, în timp ce fumul se ridica spre cerul tot mai negru. Au aprins tot satul. Știa că fiecare casă va arde, inclusiv a ei. Se zbătea în menghina alegerii pe care trebuia s-o facă. Trebuia să-l ajute pe Methu care se chinuia să urce digul pietros sau trebuia să fugă cu copiii? Totul se desfășura mult prea repede. La fel cum viața cuiva îi poate trece pe dinaintea ochilor într-o clipă, la fel și trecutul și viitorul se izbiră unul de altul în mintea lui Adel. Doi copii minunați și un soț iubitor.
Viața fusese frumoasă.

Se întoarse către copii, apoi aruncă o ultimă privire spre Methu. Și într-o clipă își aminti de un tânăr îndrăzneț de șaptesprezece ani, care se așezase neinvitat și plin de încăpățânare pe canapeaua mamei ei...