Adel: Speranța din mijlocul terorii✔️

04 | ,,Mamă, o să murim?

6.00 p.m., Luni, 10 Ianuarie 2000.

Methu și ceilalți bărbați le ținură piept atacatorilor vreme de aproape patru ore, însă erau pur și simplu prea mulți, fiind pe deasupra bine înarmați cu macete, torțe și arme de foc.

Acum tot satul era în flăcări și strigătele de „Allah Akbar! Allah Akbar!" care veneau dinspre mulțime umpleau aerul. Methu și ceilalți bărbați se retraseră în grabă, fugind în sus pe digul alunecos, sperând că atacatorii se vor mulțumi să le distrugă doar satul. Dar o furie sadică părea că se răspândise printre ei și în curând își urmăriră victimele, năpustindu-se la rândul lor pe deal și descărcându-și nebunește armele în direcția creștinilor adunați laolaltă.

   Methu și Adel își luară grăbiți copiii și pe bunicile acestora, în timp ce toată lumea începu să fugă în toate direcțiile. Sperând că nu vor fi victimele violentelor focuri de armă, se aruncară în iarba înaltă și începură să se târască spre junglă cât puteau de repede.

Drumul extenuant pe care l-au străbătut pe coate și în genunchi deveni și mai greu din cauza unei ploi abundente care se dezlănțuise, transformând pământul gol într-o nesfârșită baltă de noroi. După ce se târâră vreme de aproape două ore prin jungla deasă, ajunseră la o baracă părăsită de la marginea unei plantații de cocotieri. Construită din lemn și având trei laturi și un acoperiș, baraca fusese folosită de fermieri în vremea recoltei, pe post de refugiu din fața valului sufocant de căldură din vremea amiezei. Acum, sleiți de puteri, Adel și familia ei sperau ca peste noapte această construcție să le poată servi ca adăpost. Erau prea epuizați pentru a-și mai putea continua fuga.

Christina și Christiano adormiră aproape imediat după ce Adel îi întinse pe o saltea de bambus care se găsea în încăperea goală. La fel ca restul familiei, copiii erau uzi leoarcă și plini de noroi. Construcția dărăpănată le oferea, într-adevăr, puțin adăpost, dar acoperișul era plin de găuri prin care șiroaie de apă se scurgeau pe cei doi copii. Adel nu s-a mai putut abține. Asemeni picăturilor de ploaie, lacrimile i se scurgeau pe obraji, în timp ce plânsul îi zguduia tot trupul. Când își reveni, împreună cu Methu se uniră într-un scurt și grav moment de rugăciune, pentru ca mai apoi să vegheze lângă mamele lor pe parcursul întregii nopți de coșmar. Când se crăpă de ziuă, Christina și fratele ei se treziră și înțeleseră încet-încet că visul îngrozitor care le frământase somnul era, de fapt, realitate. Pentru câteva clipe stătură liniștiți, privindu-i pe cei mari. Ochii lor larg deschiși cerșeau câteva cuvinte de mângâiere, însă o liniște neclinitită umbrea întreaga familie înspăimântată și nimeni nu știa ce să zică. Într-un final, Christiano scoase un scâncet:

— Mami, mi-i foame.

Ochii lui Adel se strânseră din nou, încercând să rețină lacrimile, dar până să ajungă să-l ia pe micuț în brațe, Adel începu să plângă fără să se mai poată controla.

— Te rog, Adel, nu plânge, o rugă Methu.
Mă duc să caut ceva de mâncare.

Methu încercă să-și liniștească soția, dar știa că aceasta ajunsese la capătul puterilor. I se sfâșia inima la vederea suferinței pe care dragii ei copii erau nevoiți s-o îndure, fără ca ea să poată face nimic. Methu urma să meargă în satul făcut ruine pentru a căuta de mâncare. Adel îl imploră să nu meargă, știind, pe de altă parte, că ceva trebuia făcut. Nu puteau rămâne la nesfârșit în baracă fără să aibă mâncare sau apă.
După plecarea lui Methu, clipele păreau să se scurgă cu încetinitorul. Un sentiment profund de teamă continua să o curpindă pe Adel. Incapabilă să lupte cu neliniștea, își duse familia în junglă. Într-un final, se întâlniră cu alți fugari din satul lor care se ascundeau la marginea unui lan de porumb. Adel își îndrumă copiii și pe cele două mame printre rândurile drepte de porumb și începură să culeagă știuleții uscați. Cel puțin nu aveau să moară de foame. După câteva ore, Methu se întoarse la ai săi și le aduse douăsprezece doze de Coca-Cola. Altceva nu găsise. Dar în timp ce copiii întindeau mâinile după dozele de suc, niște împușcături răsunară și ecourile lor se rotogoliră ca un trăsnet peste lan. Nimeni nu-și putu da seama din ce direcție veneau zgomotele, așa că se aruncară la pământ fără să aibă idee încotro ar trebui să fugă. Într-un final, Christina privi în sus către mama ei și o întrebă:

— Mamă, o să murim?

„Da", fu gândul care-i trecu instantaneu prin minte lui Adel, dar știa că trebuie să fie curajoasă pentru copiii ei. Îi strânse pe sfârșiți de oboseală, timp de încă două zile. Umblau la adăpostul întunericului și dormeau abia câteva ceasuri, pentru a se trezi din nou în zori. La un moment dat, Methu întâlni alți locuitori din satul lor, aflând de la aceștia că unii creștini fuseseră deja uciși.

Făcându-și griji pentru siguranța celor pe care îi iubea, Methu își duse familia mai adânc în junglă.

Cu toții erau obosiți și într-un final Methu și Adel își dădură seama că nu puteau să-i ducă pe copii mai departe. Deși aveau o oarecare cantitate de lapte de cocos, durerile pe care le pricinuia foamea erau din ce în ce mai greu de suportat. Adel plângea de fiecare dată când copiii cereau de mâncare. Îi întâlniseră și pe fratele și tatăl lui Methu. Se duseră într-un loc unde Methu credea că vor fi în siguranță cât timp se vor odihni și le culese copiilor
frunze de palmier pe care să se așeze. Auzind clipocitul unui izvor dedesubtul râpei, Methu și fratele său se hotărâră să se aventureze până jos pentru a căuta merinde. La o vârstă atât de fragedă, Anto nu putea înțelege de ce nu mai aveau mâncare de atâtea zile și cerea pește cu orez.

— Tata se va întoarce imediat și poate că va aduce pește. Atunci vom putea mânca, îi răspundea Adel, încercând să-l încurajeze puțin.

   Ea știa, însă, că nu prea erau șanse ca Methu să găsească ceva bun de mâncat și-l trăgea pe Anto mai aproape, fredonându-i încetișor un refren și legănându-l cu gingășie.