FINALIZATĂ
,,- Mamă, o să murim?"
,,- Fugi! Adel, fugi!"
,,- Și am văzut și corpul lui, mamă... l-am văzut pe Anto... l-au omorât și pe el."
Adel a fost un suflet curajos. O inimă care s-a ținut doar de un fir de speranță, ca mai apoi să realizeze...
Oops! Această imagine nu respectă Ghidul de Conținut. Pentru a continua publicarea, te rugăm să înlături imaginea sau să încarci o altă imagine.
Până în octombrie, starea sufletească a lui Adel era la pământ. Se simțea ca și cum se prăbușea într-o spirală fără control, într-un abis fără fund. Acești monștri îi uciseseră fiul și mama, după care o bătuseră fără milă de nenumărate ori. Acum era convinsă că îi luaseră până și speranța de a se mai afla vreodată alături de Methu. Ura care începu să-i roadă sufletul în acea teribilă zi în care fusese capturată creștea mult mai repede decât noua ființă care i se plămădea în pântec. Plângea fără oprire, căci, căutând o rază de speranță, nu era în stare să vadă nici una.
Nu putea nici măcar să iubească pruncul nevinovat din pântecul ei. Pentru Adel, acesta nu era decât un prilej de amintire a lucrurilor care-i fuseseră luate.
— Nu-i voi lăsa să-mi ia și mai mult, se hotărî ea.
Așteptă până rămase singură, apoi luă un cuțit de pe tejgheaua din bucătărie. Îi venea greu să creadă că lucrurile ajunseseră atât de departe. Se întreba cu ce scop fusese cruțată, dacă acum nu-i mai rămânea decât experiența acestei disperări atroce. Știa că Dumnezeu o salvase, dar simțea că nu mai poate continua să trăiască. Aducându-și încet cuțitul în dreptul pântecelui, închise ochii și se rugă ca Dumnezeu s-o ierte.
— Mamă! Oprește-te! strigă Christina dând buzna în cameră și luă cuțitul din mâna mamei sale.
Adel izbucni în lacrimi și se prăbuși la pământ. Christina plângea acum și ea împreună cu mama ei.
— Mamă, ce faci? Nu poți să-ți faci una ca asta. Iar copilașul ăsta nu a făcut nimic rău. E nevinovat.
Adel fu copleșită. Plânse vreme de ceasuri îndelungate și cuvintele Christinei îi răsunau în minte. Îl imploră pe Dumnezeu s-o ierte și-și mărturisi ura pe care o simțea pentru cei care o țineau ostatică. Începuse să-și dea seama că această ură ajunsese aproape să distrugă o ființă inocentă, la fel cum luptătorii jihadului făcuseră cu ea. Simți că această revelație o trezi la realitate și chiar dacă nu încercă imediat sentimentul iertării față de cei care îi făcuseră atât de mult rău, știa că trebuie să lase ca harul lui Dumnezeu s-o vindece. Ura ei zădărnicise puterea vindecătoare a iubirii lui Dumnezeu, pe care acum începea să o experimenteze.
Adel începu să-și mângâie pântecul și să-i vorbească micii făpturi dinăuntrul ei. Fiind convinsă că era vorba de o fetiță, o boteză cu numele de Sarah.
— Sarah, te rog iartă-mă. Te rog, iartă păcatele mamei tale. Tu n-ai greșit cu nimic. Tu ești binele care se poate ivi dintr-un întuneric atât de negru. Te iubesc.
Un nor negru se ridica, parcă, și se îndepărta, în timp ce Adel continua să se roage și să i se adreseze lui Sarah. Înainte, se gândise la acest copil nenăscut ca la un alt dușman, copilul celui care îi ucisese propriul fiu. Acum își dădea seama, însă, că era copilul ei și creația lui Dumnezeu. În timp ce-și îmbrățișa ambele fiice, simți creându-se o legătură instantanee.
