Adel: Speranța din mijlocul terorii✔️

10 | Christina

La patru dimineața, Adel striga către Dumnezeu.

— De ce nu mă lași să mor?

Lacrimile îi curgeau fără oprire una după alta, scurgându-i-se încet pe față, în timp ce repeta chinuitoarea întrebare: De ce?

Amenințările se puteau auzi fără încetare la ușa ei. Un bărbat aproape că reuși s-o înjunghie, înfigându-și maceta prin peretele exterior, încât lama acesteia pătrunse în cameră. Două dintre femeile care o vizitaseră pe Adel cu o zi înainte se întoarseră și o implorară să mănânce. Ea refuză din nou. Rămase închisă în cameră și reuși să adoarmă puțin în liniștea dimineții, însă în majoritatea timpului nu făcu altceva decât să plângă, strâns lipită de perete. Continuă să se roage pentru Methu și pentru cumnații ei, dar mai ales pentru Christina.

Apoi primi vestea.

— Adel! Adel! strigă Sabar, dând buzna în cameră. Sunt afară niște oameni. Spun că au prins-o pe fiica ta, Christina.

Trebuia să-și asume un risc... un risc foarte mare, însă Adel trebuia să știe. Se putea ca fiica ei să mai fie în viață? Sau i se întindea doar o capcană care să o momească afară din locuința lui Sabar? Exista o singură cale prin care putea să se lămurească. Merseră cu barca până în satul Salubi: șase luptători ai jihadului, Adel, Sabar (care în urma rugăminților lui Adel fu de acord s-o însoțească) și o mică prizonieră pe nume Maksi. Fetița avea doar șapte ani și era o altă prietenă de-a lui Anto. Adel o prinse și o strânse cu putere la piept. Plângea în timp ce-i dădea la o parte de pe față părul încâlcit. Era un chip cunoscut, o prietenă de familie.

Adel se așeză lângă Maksi, îmbrățișând-o cu putere și mângâind-o pe cap cu duioșie, cât timp dură scurta călătorie la Salubi. Maksi îi amintea lui Adel atât de tare de Anto. Momentul de tihnă se încheie, însă, foarte repede, pentru că Adel văzu o mână de soldați care așteptau la țărm. Aceștia o înhățară, dând-o jos din barcă și comportamentul lor brutal – încă proaspăt în memoria femeii – se dezlănțui din nou. Maksi înlemni când văzu cum era atacată Adel. Începu să țipe și corpul i se contorsiona incontrolabil din cauza spaimei. Auzind țipetele micuței sale prietene, Adel începu din nou să proclame „Isus Hristos e atotputernic!"

Se temea acum că această călătorie la Salubi nu avea nici o legătură cu fiica ei. Speranța i se risipea văzând cu ochii, în timp ce bătaia continua. Sabar începu să strige la soldați, implorându-i să se oprească. Reușind să le-o smulgă din mâini, Sabar o ajută pe Adel să se adăpostească într-o casă mare, situată imediat în spatele plajei, acolo unde se aflau și alți prizonieri. Apoi îi spuse că el va trebui să plece.

— Nu te mai pot ajuta cu nimic. Dacă mă implic mai tare, mă vor omorî și pe mine; îmi pare rău.

În casă se mai aflau și alte femei, tremurau toate din cauza scandărilor îngrozitoare prin care bărbații de afară își făceau în continuare simțită prezența. Adel își îngropă fața în mâini ca să poată plânge în liniște, când auzi niște pași îndreptându-se cu repeziciune în direcția ei. Privind în sus, Adel o văzu pe ea, pe Christina!
  Fetița se aruncă în brațele mamei sale, strigând „Mami! Mami!" Se ținură strâns în brațe una pe cealaltă și Christina se chinuia să rostească niște cuvinte grele:

— Îmi pare așa de rău, mamă... Îmi pare așa de rău. Au omorât-o pe bunica. Și am văzut și corpul lui, mamă... l-am văzut pe  Anto... l-au omorât și pe el. O, mamă!"

— Știu, Christina... Știu că i-au omorât.

Amintirea era încă peste măsură de dureroasă și Adel începu să plângă fără să se mai poată controla. Christina nu știa ce să spună, așa că își săruta pur și simplu mama din nou și din nou.