Adel: Speranța din mijlocul terorii✔️

03 | Iminentul Jihad

Viața se scurgea fără mari probleme pentru Adel și consătenii ei, până la prima vizită „oficială" a vecinilor musulmani.
Chiar dacă pe moment nu-și dăduse seama de asta, coșmarul începuse, de fapt, la ora 15, în data de 9 septembrie 1999 - o zi pe care Adel nu o va uita niciodată. Când auzi vuietul unei agitații din preajmă, Adel se grăbi să iasă afară pentru a vedea imediat pancarta pe care erau tipărite numai două cuvinte, cu litere mari și negre: „Cinti Damai," adică „Iubire Pace". Strânși în jurul pancartei erau în jur de treizeci de bărbați, femei și copii dintr-un sat musulman din apropiere, numit Dahma.

— Locuitori ai satului Dodi, începu să proclame un bărbat de vârstă medie și cu ten măsliniu, suntem vecinii voștri și ar trebui să ne promitem unii altora că vom trăi în pace.

Nu existau sisteme care să-i amplifice vocea, dar glasul lui tunător se revărsa cu ușurință prin mulțime. Era înalt și slab și stătea pe platforma veche de lemn a casei de adunare. Între satele musulmane și cele creștine nu ar trebui să fie neînțelegeri sau conflicte, susținea el. Cu toții ar trebui să trăiască în pace. Pentru Adel și ceilalți săteni care se adunaseră în jurul platformei, tot episodul era straniu, de vreme ce nu existaseră confruntări anterioare; și-au primit, însă, cu prietenie, vizitatorii, care își prelungiră vizita până seara.
Mai târziu, după ce Methu se întoarse de la munca pe care o avea în mina din apropiere, Adel îi povesti ce se întâmplase.

— Dar ce zici de zvonuri? întrebă Methu.

Circulase o vorbă ciudată cum că a noua zi din luna a noua a anului 1999 avea să fie o zi neagră pentru creștinii de pe insula Dodi. Totuși, Adel și Methu nu acordară atenție zvonului, considerându-l doar tocmai asta, un simplu zvon. Gândindu-se la vizita musulmanilor, conchiseră că vecinii lor nu păreau să fie o amenințare. Ba mai mult, atmosfera fusese jovială și copiii se jucaseră împreună.

   Trecuseră aproape patru luni fără să aibă loc vreun incident care să stârnească suspiciune și locuitorii insulei Dodi presupuseră că zvonul fusese nefondat. Asta până imediat după Crăciun, când Yulpius, un tânăr comerciant, se întoarse în sat după ce încercase în zadar să plece de pe insulă. Reîntâlnindu-l atât de curând de la plecare, sătenii îl întrebară de ce se întorsese atât de repede.

— Nu m-au lăsat să plec, le răspunse Yulpius.

— Cine? De ce nu? întrebă unul dintre ei, în timp ce restul se înghesuiau cuprinși de o neliniște care se amplifica.

   Yulpius își continuă povestea:

— Câțiva bărbați musulmani m-au oprit fără să îmi dau seama de ce anume. La început mi-au spus pur și simplu să nu călătoresc în această perioadă, fiindcă e prea periculos. Am protestat, spunându-le că trebuie să plec de pe insulă ca să fac rost de provizii, dar nu părea să le pese. Au devenit apoi foarte agasați și se părea că erau jigniți de faptul că sunt creștin. I-am recunoscut pe unii dintre cei care fuseseră la noi ca să proclame așa-zisa pace. N-am vrut să am mai multă bătaie de cap, așa că m-am întors din drum și am venit acasă.

Adel, Methu și mulți alții au început să întoarcă pe toate părțile ceea ce le povestise Yulpius, gândindu-se din nou la evenimentele din 9 septembrie. Neavând, însă, dovada nici unui pericol iminent, nu prea aveau ce face. Apoi, în data de 10 ianuarie, cea mai cumplită spaimă a lor se năpusti deasupra satului ca o furtună de nestăpânit. Adel se odihnea lângă micul Christiano, care era bolnav, când vocile neliniștite ale vecinilor le tulburară somnul. Adel ieși în goană pe ușa din față și icni de spaimă la vederea unor coloane de fum negru care se ridicau din depărtare. Un sat din apropiere - un sat creștin - era în flăcări. Apoi se făcură auzite tot mai puternic strigăte de panică.

Trebuia să fugă cât vedeau cu ochii. Trei mii de bărbați musulmani înarmați se aflau pe drum și nu existau șanse de a opri iminentul jihad. Adel s-a întors înăuntru, strigându-i pe Christina și pe Anto. Nu a răspuns nimeni. Inima îi bătea să-i spargă pieptul, în timp ce-și căuta înnebunită copiii, fugind înapoi afară și strigându-le numele. Într-un final, cineva i-a spus că oamenii îi văzuseră pe cei doi deja fugind pe dealul din spatele satului. Adel se mai întoarse o dată înăuntru pentru a lua pe fugă câteva lucruri. În timp ce se îndrepta către ușă, văzu Biblia care se afla pe masă. O luă și fugi.