Adel: Speranța din mijlocul terorii✔️

02 | ,, Numai Dumnezeu vă mai poate despărții acum!

Iulie 1989

— Mamă, arată ca un maimuțoi! șuieră printre dinți Adel, uitându-se pe furiș din ușa bucătăriei la tânărul care se puse pe așteptat în camera de zi.

Mama ei nu se lăsă impresionată. Poate că fiica ei era prea tânără pentru a se căsători, dar putea cu toate acestea să arate puțin respect și apreciere față de hotărârea nestrămutată a tânărului. Acesta sosea acasă la familia lui Adel în fiecare zi, aproximativ la aceeași oră. Fata nu știa dacă să se enerveze sau să se simtă flatată de faptul că zilnic Methu se așeza încrezător pe canapea pentru a repeta iar și iar aceeași cerere. De fapt, Adel îi dăduse răspunsul în repetate rânduri, însă băiatul fie refuza să i-l accepte, fie se prefăcea că nu îl auzise.

— Nu vreau să mă căsătoresc. Sunt prea tânără. Și chiar dacă aș vrea să mă căsătoresc, nu vreau să te iau pe tine! insista Adel.

Și ea avea șaptesprezece ani, iar frumusețea ei tocmai îmbobocise. Nu era, însă, interesată să înceapă o relație - deși avusese cu siguranță destule ocazii. Methu nu încerca să aducă argumente și nici nu se simțea ofensat de remarcile ei impetuoase. Ședea doar acolo și îi explica încă o dată, răbdător, că ea avea să-i fie nevastă.

— Este planul lui Dumnezeu, chiar dacă tu crezi că arăt ca un maimuțoi.

Observând cu coada ochiului zâmbetul mamei, Adel chicoti, iar Methu, hotărât, întrebă din nou:

— Așadar, te măriți cu mine?

Adel știa că nu avea nici un sens să-i răspundă, așa că stătea acolo, întrebându-se când va pleca. Într-un final, Methu se ridică, însă înainte de a ieși, își dădu jos bluza, o împătură cu grijă și i-o puse în poală.

— Uite, îi spuse el, dacă mie nu-mi răspunzi, atunci bluza mea va sta să aștepte în locul meu cât nu sunt aici.

Adel nu putea să nege faptul că gestul naiv dar sincer al lui Methu o flatase. Poate că, la urma urmei, acest băiat nu era atât de rău.

Trei luni mai târziu, Adel și Methu erau căsătoriți.
Avură o nuntă tradițională, potrivit obiceiurilor locale. Începu devreme într-o după-masă strălucitoare de octombrie și dură până târziu în noapte. Întregul sat luă parte la nuntă și oaspeților li se servi de două ori masa cu ocazia fericitului eveniment. Totul trecu atât de repede, ca un vis, în timp ce Adel se confrunta cu izbucniri intermitente de anxietate, făcându-și iar și iar griji că era prea tânără și că această nuntă fusese o greșeală groaznică.

Era prima care se căsătorea din cei șapte copii; cum ar putea ea să înțeleagă pe de-a întregul care sunt noile obligații pe care le are în calitate de soție? Numai cuvintele pe care pastorul le rosti după ce se încheie ceremonia îi aduseră tinerei mirese puțină mângâiere.

— Adel, îi spuse el, numai Dumnezeu te mai poate despărți de Methu de acum încolo.

La o lună după nuntă, Adel rămase însărcinată și chiar dacă și-a dus sarcina până la capăt, copilul se născu mort, după un travaliu lung și greu. Adel și Methu fură devastați.
Cinci luni mai târziu, însă, Adel a rămas din nou însărcinată. De această dată copilul se născu cu trei luni înainte de termen și nimeni nu se aștepta să supraviețuiască. Prietenii care veneau s-o vadă pe Adel o mângâiau și o încurajau să „fie puternică atunci când copilul va muri".

— Copilul meu nu va muri!

Adel răspundea de fiecare dată astfel, cu multă încăpățânare.
Inima ei era convinsă în întregime de acest lucru și refuza să se lase clintită de opinia familiei sau a vecinilor. Nu avea de gând să piardă încă un copil.
Adel își așeză cu grijă pe o pernă pruncul nou-născut și îi vorbi micuței cu glas duios, rugându-se lui Dumnezeu în același timp.

— De ce ești aici, Christina? șopti ea. N-ai stat cât trebuia în pântecul meu, dar iată-te aici. Și chiar dacă ești atât de mică, Methu și cu mine te iubim așa de mult. Știu că Dumnezeu va avea grijă de tine.

Spre surprinderea familiei și a sătenilor, Christina deveni o fetiță sănătoasă, căreia i se alătură, peste doi ani și jumătate, Christiano, fratele ei. Adel și Methu nu-și puteau veni în fire de atâta bucurie. La scurtă vreme de la nașterea lui Christiano, se mutară în propria lor casă. Era o locuință simplă cu trei camere, construită în mare parte din bambus, și avea o podea de pământ. Era modestă, dar era a lor. Poate că atunci când copiii aveau să
fie mai mari își vor putea permite o casă mai mare și mai trainică. Asta le rămânea ca o speranță pentru viitor. Deocamdată, însă, erau fericiți că reușiră să se mute de sub acoperișul părinților lui Methu.
Aproape toate familiile din satul lui Adel erau creștine și tânăra ajuta, plină de entuziasm, la programele pentru cei mici, care se desfășurau în cadrul bisericii. Era vorba de mai mult de cincizeci de copii apropiați ca vârstă de copiii lor și Adel se bucura să le poată citi aceleași captivante povestiri biblice pe care bunicul i le citise și ei odată.
I se părea potrivit ca ea să aibă aceeași sarcină cu cea pe care o îndeplinise cândva bunicul ei - a ține predici despre Evanghelie - chiar dacă acestea se adresau copiilor din împrejurimi.