Adel: Speranța din mijlocul terorii✔️

07 | Lupta cu ura din suflet

Curajul lui Adel crescu atunci când realiză o dată în plus că Dumnezeu îi cruța viața într-un mod miraculos. Dar cu ce scop?
Nu putea înțelege de ce ea încă respira, în timp ce atâția alții fuseseră uciși cu cruzime. Până și cei care o țineau prizonieră păreau confuzi și Adel se gândea dacă nu cumva și ei se întrebau la rândul lor cum de o astfel de femeie atât de lipsită de apărare fu în stare să supraviețuiască atacurilor lor repetate. Și se înfuriau tot mai tare pe măsură ce ea proclama acele cuvinte despre Isus.

Într-un final, unul dintre ei o opri din mers, aprinse un pumn de frunze de tutun și i le vârî cu forța în gură. Ochii femeii se căscară de spaimă când văzu frunzele aprinse apropiindu-i-se de față. Încercă să opună rezistență, dar puterile ei nu se puteau măsura cu brațele vânjoase ale bărbatului. Convins că o reduse în sfârșit pe „păgâna asta" la tăcere, omul râse plin de satisfacție către ceilalți. Însă după ce-și luă mâinile de pe gura femeii, aceasta scuipă frunzele care ardeau mocnit și strigă „Hristos e atotputernic!"
Aceste trei cuvinte simple deveniră tot mai reale pe măsură ce coșmarul infernal al lui Adel continua. Soarele apuse și o lună aproape plină le lumina cărarea spre Dahma. Adel vedea luminile caselor și siluete de copii care alergau și se jucau. Își aminti cu tristețe de satul ei și de copiii care se jucau și acolo, asemeni celor de aici. Grupul se opri și lui Adel i se ordonă să-și pună hainele.

Doi băieți înarmați cu pistoale – tinerii nu puteau avea mai mult de 20 de ani – fură lăsați în urmă pentru a o păzi pe Adel, în timp ce restul își continuară drumul pentru a intra în sat. Adel îi întrebă pe cei doi dacă știau ce se întâmplase cu fiica ei.
Da, am omorât-o, răspunse unul dintre ei batjocoritor.

Adel simți că vorbele lui nu erau adevărate și văzu ura care le ardea în ochi. Mai simți cum ura i se stârnește și ei în inimă și se rugă ca Dumnezeu s-o ia de acolo.
La scurt timp după aceea, Adel fu dusă în sat, unde din nou fu supusă batjocurilor și torturii. Luptătorii erau brutali, dar și ea era puternică. Dacă momentul sfârșitului ei se apropiase – chiar dacă trebuia să moară de mâna jihadiștilor – atunci ea era pregătită. Încă o dată, Adel își dădu seama că era singura ostatică de pe acolo. Nici nu îndrăznea să se gândească la numărul creștinilor uciși. În clipa aceea nu-și dădea seama ce era mai rău: să mori sau să fii luat ostatic de acești oameni răi, nebuni de legat. În ciuda chinurilor la care era supusă, Adel continua să proclame cu voce ridicată: „Isus Hristos e atotputernic!" de fiecare dată când un luptător își dădea frâu liber furiei, descărcându-și-o asupra trupului ei fragil. La un post de comandă jihadist, Adel fu din nou dezbrăcată de haine. Trei femei o duseră într-o cameră dosnică, unde Adel fu scăldată în apă rece într-o cadă ruginită de metal.

— Vă rog. Lăsați-mă să mă spăl.

Femeile îi refuzară acest hatâr și când Adel își repetă cererea, începură s-o bată cu niște linguri uriașe de lemn. După baia rece, Adel primi un tricou purtat și o pereche de pantaloni scurți plini de găuri. Hainele ei erau ale unei „scroafe nenorocite", îi spuseseră femeile și urmau să fie arse.