Adel: Speranța din mijlocul terorii✔️

12 | Prețul răzvrătirii

Auzind cele ce se dicutau afară, Adel și ceilalți rămaseră încremeniți. Nu la acest răspuns se așteptau ei. Dar o decizie era necesară. Dacă prizonierii mai în vârstă ar fi de acord să-i însoțească pe soldați în viitoarea lor incursiune, atunci cu toții ar fi cruțați. Altminteri, baraca va fi stropită cu benzină și creștinilor li se va da foc.

Prizonierii stăteau în genunchi și tremurau ca varga, uitându-se unii la alții, fiecare pentru a-și găsi curajul și întrebându-se cine va îndrăzni să vorbească primul. Comandantul dădu buzna în baracă pentru a le da vestea cea bună.

— Dacă ești destul de mare ca să poți ține în mâini o macetă, alătură-te nouă în următorul jihad. Va fi distractiv!

Furia creștea în Adel ascultând revoltătoarea batjocură la care erau supuși prizonierii. Simțind că o cuprinde un val de îndrăzneală, se ridică în picioare. Comandantul zâmbi, crezând că are în față pe primul voluntar. Adel se adresă, însă, celorlalți:

— Nici unul dintre voi să nu meargă cu ei. Dacă au de gând să ne ucidă, mai bine s-o facă aici. Cel puțin așa vom muri împreună.

Înfuriat de sfidarea femeii, comandantul o prinse de braț.

— Ce-ai zis?

Adel îi răspunse:

— Nu vom lua parte la jihad. Acum te rog să ieși afară.

Comandantul strânse puternic brațul lui Adel, uitându-se fix în ochii ei. Nu era nevoie să vorbească. Privirea îi comunica perfect mânia nestăpânită. Adel, însă, era sigură că Dumnezeu îi va cruța. Mai era convinsă și că răzvrătirea ei fățișă o va costa. Când comandantul se întoarse repede și părăsi încăperea, ceilalți, deși admirau tenacitatea femeii, se întrebau dacă nu cumva aceasta le pecetluise soarta.

În mod miraculos și soldații plecară, iar prizonierii fură scoși afară din baracă. Trecură două săptămâni și Adel trăia sub o perpetuă amenințare. Musulmanii știau că ea îi influențase și pe ceilalți prizonieri și considerau că ar fi bine să fie eliminată. Forța fizică i se refăcea pentru că, la insistențele Christinei, Adel începuse din nou, încetul cu încetul, să mănânce.

Conducătorii militari veneau aproape zilnic în micul sat, pentru a vedea ce era de făcut cu prizonierii. Se îndoiau că așa-zisa convertire a creștinilor era una sinceră și spuneau că ar fi fost mai bine să le fi dat foc în baracă, așa cum avuseseră de gând inițial, astfel încât satul lor să nu mai fie pângărit. Ca o ultimă încercare de a confirma convertirea grupului, musulmanii deciseră ca toate femeile să fie circumcise. Unele dintre ele fură complet îngrozite de această perspectivă și începură să plângă isteric. Această reacție confirmă bănuielile comandantului din sat și, din nou, insistă ca execuția să aibă loc. Alții considerau în continuare că prizonierii le-ar fi fost mult mai folositori dacă ar fi rămas în viață, astfel că musulmanii se hotărâră ca, deocamdată, aceștia să nu fie uciși. Totuși, strânseră toate copilele care nu ajunseseră încă la adolescență, inclusiv pe Christina, și le tăiară cu cruzime. Durerea era cruntă și Christina plângea fără oprire. Adel spumega de furie și din nou încerca să-și controleze sentimentele de mânie ce-i clocoteau în suflet și pe care le cunoștea deja atât de bine. Chinul ei era peste măsură de dificil, dar să fie martora suferinței propriei sale fiice era cu mult mai greu de îndurat.

Adel simțea că urăște fiecare musulman, cu excepția lui Sabar. Știa că ura se poate asemăna cu un cancer al inimii și că numai iertarea îl poate vindeca.

Iertarea părea, însă, așa de departe, părea un act imposibil de îndeplinit. Tot ce putea să facă era să se roage.

Mai trecură șase săptămâni fără ca vreo altă amenințare directă de execuție să se anunțe, însă Adel era în continuare foarte tulburată. Vedea cum o priveau bărbații musulmani și un astfel de grup încercase deja să o violeze. Le simțea pofta crescând de la o zi la alta și se întreba cât timp se va mai putea apăra de ei.

Chiar și comandantul satului îi făcuse avansuri. Îi lipsea felul în care o consola Methu, întrebându-se dacă soțul ei mai era măcar în viață.