Adel: Speranța din mijlocul terorii✔️

13 | Methu

Într-o dimineață, pe neașteptate, un grup constituit în mod secret din oficiali de-ai guvernului veniră într-o barcă până la Salubi. Acești oficiali investigau acuzațiile conform cărora musulmanii țineau ostatici creștini în acest sat, acuzație pe care soldații o negau cu vehemență. Totuși, Nahor, proprietarul bărcii, care era creștin, auzise că o femeie care se numea Adel era prizonieră aici.

După ce pasagerii debarcară, Nahor plecă imediat în căutarea ei.

— Tu ești Adel? întrebă șoptit bărbatul, după ce aceasta îi fusese arătată de către cineva.

— Cine ești? întrebă ea la rândul ei, plină de suspiciune.

Abia terminase de rostit aceste cuvinte, că Nahor o luă în brațe și începu să plângă.

— Știu totul despre tine și despre situația ta de aici, răspunse el.

— Cum adică? De unde mă cunoști?

— Methu mi-a povestit.

Adel nu-și putea crede urechilor. Deci Methu era viu! Pentru prima dată în mai mult de șase săptămâni simți că îi vine să râdă și zâmbi.

— Methu e viu? întrebă ca să se asigure că auzise bine.

— Da, desigur. Vrei să-i scrii o scrisoare? întrebă Nahor.

Gândul de a-i scrie lui Methu o fulgeră pe Adel. Cât de tare își dorea să-l contacteze! Dar știa că era important să facă altceva mai întâi.

— Da, aș vrea să-i scriu. Dar prima dată trebuie să fac altceva. Hai, repede, dă-mi o foaie de hârtie și ceva de scris.

Adel se așeză și începu să scrie cu sârg numele tuturor prizonierilor. Adăuga încă nume pe listă când îl văzu pe comandant apropiindu-se.

— Repede, Nahor, ia foile astea cu tine. Și, te rog, ai grijă!

Adel îl îmbrățișă în fugă pe Nahor și apoi se furișă, regretând că nu reușise să-i scrie și lui Methu. Cât de tare și-ar fi dorit să-i poată spune tot... cât îl iubea și cât de dor îi era de el... cât de curajoasă era Christina. Dar timpul pur și simplu nu-i ajunse și fusese esențial să-i anunțe pe cei din afară cine era ținut prizonier.

Fără îndoială că familiile tuturor erau îngrijorate. Acum spera că nimeni nu o văzuse discutând cu Nahor.

— Ce-ai scris pe hârtia aceea?

Comandantul fu foarte furios atunci când află că Adel nu doar vorbise cu proprietarul bărcii, dar îi mai și strecurase acestuia o bucată de hârtie.

— Ai trimis o scrisoare?

— Nu, n-am scris o scrisoare, răspunse Adel.

— Atunci ce ai scris?

Cuvintele lui ieșeau pe un ton mânios și măsurat, în timp ce ținea un cuțit la gâtul lui Adel. Cu un glas ferm, Adel îi răpunse:

— Am scris doar numele celor pe care îi ții prizonieri aici.

— Ce-ai făcut?!

Comandanul spumega de furie. Adel era sigură că acesta îi va înfige cuțitul în gât, însă, pentru prima dată, nu simțea teamă. Îndeplinise sarcina care ea credea că trebuia să fie neapărat dusă la bun sfârșit și mai aflase că Methu era în viață. Acea zi fusese una grozavă. Una pe care nici chiar acel comandant lipsit de inimă nu va putea să o strice.

— Tocmai i-am asigurat pe oficialii trimiși de guvern că nimeni nu e ținut aici cu forța. Am semnat un acord. Și acum tu le-ai dat o listă de „prizonieri"! Scroafă ce ești! O să plătești tu pentru asta!

Comandantul se ținu de cuvânt și Adel fu bătută cu brutalitate în după-masa aceea și în zilele ce urmară.
În mai puțin de două luni, satul Salubi fu din nou supus investigațiilor. Lista lui Adel circulă prin birourile celor din guvern și fu parcursă și de familiile prizonierilor, inclusiv de Methu.

La urechile lui Adel ajunse vestea că: „Methu va veni cu niște oficiali guvernamentali ca să te ia pe tine și pe Christina".
Adel era cuprinsă de extaz. Ea și fiica ei supraviețuiseră unui coșmar care depășea limitele imaginației prin grozăvia lui și acum urmau să meargă acasă. Starea de spirit i se îmbunătăți simțitor și reîncepu chiar și să zâmbească. Totuși, Christina nu părea convinsă.

— Chiar plecăm acasă? întreba ea plină de scepticism. O să plecăm cu tati? Dar dacă nu ne lasă?

Adel simțea neliniștea din glasul Christinei și știa că fata avea dreptate să pună toate aceste întrebări. Își îmbrățișă fiica cea curajoasă și se întrebă oare la ce tertipuri vor apela cei care le țineau prizoniere pentru a nu le lăsa libere. Aflară în ziua următoare.