Adel: Speranța din mijlocul terorii✔️

09 | ,,Crezi că te poate scăpa Isus de toate astea?"

A doua zi, un grup de soldați în uniformă poposi în sat; soldații fură imediat conduși la casa bătrânului pentru a se întâlni cu Adel. Îi puseră, la rândul lor, aceeași întrebare: „Unde se ascund ceilalți creștini?"Din nou Adel refuză să le răspundă. I se permise apoi să se întoarcă în cameră, dar putea auzi prin pereții subțiri ceea ce vorbeau între ei bărbații. Soldații nu aveau decât un singur obiectiv – să-i găsească pe ceilalți creștini – și se hotărâră ca Adel să-i însoțească pe post de „ghid". Femeia era îngrozită. Își promise în sinea ei că mai degrabă va muri decât să facă una ca asta. Mai târziu, în după-masa aceea, trei dintre nevestele din sat aduseră mâncare, însă Adel refuză din nou să mănânce. Când femeile începură să vorbească între ele, Adel își dădu seama că le cunoștea de demult. Erau de loc din alt sat și proveneau dintr-o familie de creștini. Dar se măritaseră cu bărbați musulmani și fuseseră convinse să se convertească. Una dintre neveste, Umi, începu s-o critice pe Adel pe un ton răuvoitor.

— Este vina ta că fiul tău și mama ta au murit, o mustra ea.

Ai refuzat să treci la islam, dar acum ai din plin parte de el. Vrei să crezi în Isus, dar crezi că te poate scăpa Isus de toate astea?

— Taci din gură, Umi, și nu mai vorbi așa! porunci una dintre celelalte femei. Tu ce crezi? Crezi că Mohamed ne va salva pe noi? Adel putea să vadă tandrețea din ochii femeii și, înainte ca aceasta să plece, se întinse și o îmbrățișă. Femeia începu să plângă și îi șopti prizonierei la ureche.

— Poate că într-o zi mă voi putea întoarce la Hristos.

Adel nu-și putu da seama dacă femeia declara acest lucru sau dacă punea o întrebare despre posibilitatea împlinirii lui. Îi privi chipul posomorât și îi răspunse cu un glas blând:

— Dacă îți dorești cu adevărat să te întorci la Dumnezeu, atunci El va găsi o cale.

Odată cu venirea serii, se întoarseră și soldații. Se luase hotărârea ca toți creștinii de pe insulă să fie adunați într-un singur loc și se căzuse de comun acord că Adel ar fi cea mai potrivită persoană pentru a-i ajuta să-i găsească. Creștinii, odată adunați, aveau să fie arși până la ultimul. Nici unul nu avea să scape cu viață. Adel știa că nu avea cum să le zădărnicească aceste planuri malefice, așa că rămase închisă, rugându-se ca Dumnezeu să-i dea putere. Știa că dacă aveau s-o ia pe post de ghid și ea avea să refuze să coopereze, mergea la moarte sigură.
Unii dintre bărbați începură să ovaționeze lângă casa lui Sabar și Adel se târî până la peretele din exterior, așa că putu să vadă prin crăpături despre ce era vorba. Războinicii mai prinseseră o familie de creștini. Soțul fusese ucis și femeia împreună cu cei trei copii se aflau în drum spre Dahma. Îi auzi spunând că numele femeii era Rose. Cu inima pierită, Adel se întoarse la saltea. Cunoștea bine această familie. Unul dintre copii era de vârsta lui Anto și se jucase în casa lor aproape în fiecare zi. Aproape de miezul nopții, Sabar se întoarse în cameră. Avea chipul trist.

— Adel, ce ne facem? Soldații au cerut să-i însoțești.

Adel era uimită de faptul că bătrânul întrebase „ce ne facem?"
Acesta părea că aproape se identifica cu suferința lui Adel. Bunătatea lui îi oferi o mică insulă de alinare în mijlocul oceanului de ură, însă știa că nu are de ales.

— Spune-le că pot să mă împuște aici pe loc. Nu mă duc cu ei.

— De ce ți-e atât de frică de ei? o întrebă Sabar.

— Pentru că știu ce planuri au. I-am auzit vorbind și n-o să-i ajut să omoare pe nimeni, răspunse ea.

Sabar părăsi camera. Urmă încă o noapte fără somn și Adel refuza în continuare să mănânce. În ceasurile de dinaintea ivirii zorilor apărură alte zvonuri. Încă o familie fusese ucisă... alte femei și alți copii capturați... o fată fu prinsă în timp ce rătăcea prin pădure. Adel se tot întreba dacă nu urma să primească vești despre Christina, dacă fiica ei nu se afla cumva printre acești noi prizonieri. Se gândea că, poate, dacă soldații ar fi ucis-o, ar fi fost mai bine. Era înfiorător, dar Adel se îngrozea la gândul că acești bărbați dezgustători i-ar putea batjocori în fel și chip scumpa și inocenta sa fiică.