Adel: Speranța din mijlocul terorii✔️

05 | Sângele atotputernic al lui Isus

După nici zece minute, îl auziră pe Methu strigând. La început, Adel se gândi că soțul ei nu mai judeca limpede, din moment ce urla atât de tare, știind că pe aproape s-ar putea afla războinici ai jihadului. Atunci realiză că Methu fusese deja înconjurat și că striga așa pentru ca Adel și restul familiei să poată fugi. Din nou auzi acele cuvinte care, cu câteva zile în urmă îi strânseseră inima:

— Fugi! Adel, fugi!

Înainte ca Methu să mai strige o dată, Adel auzi trosnetul rapid al unei arme automate. Se ridică imediat, dar, cu Anto agățat de gâtul ei, se împiedică. Se întoarse exact la timp pentru a o vedea pe Christina fugind înspre locul de unde se auzise vocea lui Methu. Adel trase aer în plămâni pentru a-i spune să rămână locului, dar era deja prea târziu. Oameni în robe lungi îi înconjuraseră.
Anto stătea întins pe jos acolo unde Adel îl scăpase. Când copilul încercă să se ridice, unul dintre oameni își legănă maceta și îi aplică o lovitură peste spate cu partea mai lată. Adel urlă din toți rărunchii și se aruncă peste fiul ei ca să-i protejeze trupul micuț de o altă lovitură. Putea să vadă cum fața lui se albește de frică și cum starea de șoc pune stăpânire pe el, dar încercările ei de a-l ajuta se dovediră a fi inutile, pentru că unul dintre bărbați o prinse de părul lung și negru și o ridică în aer cu ușurință. O macetă plină de sânge îi fu pusă la gât, în timp ce bărbații o împingeau spre o pereche de bambuși. Își dădu seama care le erau intențiile imediat ce începură să-i sfâșie îmbrăcămintea. Ținea încă strâns Biblia, dar aceasta căzu la pământ la fel de repede ca hainele ei. Adel închise ochii, rugându-se cu glas scăzut pentru familia ei și îl implora pe Dumnezeu să o salveze de la viol. Adel auzi apoi strigătele mamei ei, ale soacrei și ale scumpului ei copil și știu că erau masacrați de brutele violente care îi alungaseră din casele lor. Era prea mult pentru ea. În pragul leșinului, căzu în genunchi și îi văzu pe cei care îi atacaseră familia cum se întorc și vin spre ea. De pe muchiile macetelor lor se scurgea sânge. Sângele lui Anto.

— Doamne Dumnezeule! urlă Adel.

Nu știa cum va putea continua. Unul dintre oameni își scoase turbanul îmbibat de transpirație și-l legă în jurul capului femeii. Pe el stătea scris „Allah Akbar". Cu ultima fărâmă de putere, Adel strigă: „Isus Hristos e atotputernic!"

— E creștină! O scroafă! O scroafă împuțită! Hai s-o violăm și să terminăm odată! se auzi o voce plină de dispreț.

Un număr mare de musulmani furioși o înconjurau acum pe Adel și discutau ce să facă. Vorbeau în dialectul lor local fără să-și dea seama că femeia putea înțelege tot ce-și spuneau unul altuia. Încercând să-și ascundă lacrimile, Adel se ruga încet: „Doamne, te rog ajută-i să-și dea seama ce fac. Atâta rău...te rog fă-i să înțeleagă. Nu se poate să facă toate astea cu bună știință. Nu e omenește posibil." În timp ce se ruga, din toiul agitației de dinaintea ei se auzi chemată în șoaptă de o voce:

— Adel, tu ești?

Privi în sus, descoperindu-l pe un bărbat din satul ei pe care bărbații îl capturaseră. Numele lui era Hans. Și Hans fusese dezbrăcat de haine și avea răni care îi sângerau puternic. Inima ei se afundă și mai adânc în disperare; era sigură că prizonierul nu va supraviețui peste noapte. Îl întrebă dacă îi văzuse cumva pe Methu sau pe Christina. Hans făcu din cap în semn că nu.

Unul dintre bărbați strânse hainele lui Adel într-o grămadă pe care i-a vârât-o în brațe. Femeii nu i se dădu voie să le îmbrace. Își privea Biblia aruncată pe jos și făcută fărâme. Cei doi captivi fură puși să mărșăluiască pe o potecă de munte abruptă în timp ce erau loviți cu macetele peste cele mai sensibile părți ale trupurilor bătute.

  Pe măsură ce poteca se îngusta, Adel privi peste creastă, dându-și seama cât de sus se aflau și ce ușor i-ar fi venit să sară. Știa că, foarte probabil, căzătura ar fi ucis-o, dar asta n-ar fi deranjat-o. „Ajută-mă, Doamne! Te rog, ajută-mă!" astfel se ruga Adel în continuu. Reușind să reziste tentației de a se arunca în hău, ajunse în sfârșit în vârful muntelui, unde erau adunați peste o mie de luptători ai jihadului. Erau de toate vârstele, unii abia dacă erau adolescenți, toți, însă, purtau aceleași robe lungi și albe și un turban înfășurat strâns pe cap. Sub amenințarea armei, Adel și Hans fură obligați de un luptător să stea unul în spatele celuilalt. Luptătorul era mai în vârstă și lat în umeri. Își așeză pușca lângă el și cu o mișcare lentă își scoase maceta din teacă. Adel privi în jur și își dădu seama că ea și Hans erau singurii creștini dintr-o mare de robe albe. Crezând, ba chiar sperând că în cele din urmă totul se va sfârși, închise ochii. În câteva secunde simți un val de sânge cald scurgându-i-se pe față și pe corp. „Hristos e atotputernic!" striga fără să se poată opri. Și Hans urla. Și mai putea auzi voci furioase de bărbați care strigau și scandau de la distanță.

Nu îndrăzni să-și deschidă ochii Se gândea că dacă reușea să-i țină închiși suficient de mult timp, atunci, când îi va deschide, va vedea direct raiul. Dar după ce avu impresia că se scurseră ore în șir, nu se mai putu abține și-și ridică pleoapele. Avea înaintea ochilor cadavrul mutilat al lui Hans.