Adel: Speranța din mijlocul terorii✔️

08 | ,,Unde se ascund creştinii?"

Un grup de unsprezece bărbați primiseră sarcina de a o interoga pe Adel și alți treizeci sau patruzeci de bărbați se strânseră în jurul lor. Pe unii dintre conducătorii lor îi recunoscu din grupul care îi vizitase în acea zi de 9 septembrie, fluturându-și pancarta și scandând „Pace pe insula Dodi".
   Omul care conducea interogatoriul era cel care vorbise atât de plin de încredere de pe podiumul de lemn. Adel simți iar un val de ură inundându-i inima, în timp ce-și dădea seama că cei care veniseră să încheie un legământ de „pace" se întorseseră apoi ca să atace satul, să-i ucidă prietenii și familia, inclusiv pe scumpul ei Anto. Acum, când acești oameni o trântiseră pe un scaun de lemn în mijlocul încăperii, se întreba care era, de fapt, sensul pe care ei îl dădeau cuvântului pace.

    — Unde se ascund ceilalți creștini? întrebă calm bărbatul cel înalt și slab.

   — Nu-ți pot spune. Chiar de mă vei omorî, tot n-o să-ți răspund.

    Adel știa unde era foarte probabil să se ascundă mulți dintre creștini, dar știa și ce avea să li se întâmple dacă ea le-ar descoperi ascunzătoarea.

   — Hai. Doar n-o să le facem nimic. Vrem doar să știm unde se află. Nu vrei să te întorci acasă?

    Adel rămânea tăcută, refuzând să răspundă întrebărilor acestor oameni. Interogatoriul dură încă treizeci de minute, iar la sfârșit Adel fu pălmuită peste față. I se oferi o farfurie cu mâncare, dar ea refuză să mănânce. Nestrămutați în hotărârea lor, doi dintre bărbați îi căscară gura și o forțară să mănânce. Adel o scuipă, chiar dacă nu mai mâncase nimic de trei zile. Vestea acestui refuz se răspândi repede prin sat și mulți oameni se strânseră în jurul clădirii, strigând:

   — Dați-ne-o nouă! O tăiem în bucăți și-o băgăm în pământ!

   Auzind vocile furioase, Adel fu inundată de ură și de teamă deopotrivă. Într-un final, un om în vârstă, cunoscut sub numele de Saboom Sabar, intră în cameră. Nu părea să fie plin de aceeași furie care pusese stăpânire pe ceilalți. Îngenuncheat lângă locul în care se afla Adel, o întrebă dacă ar putea să le spună unde se află ceilalți creștini.

   — Nu, nu pot, răspunse Adel, în timp ce frica birui și lacrimile începură să i se scurgă pe obraji.

   Sabar se ridică și îi spuse comandantului:

   — E mai bine ca această copilă să vină cu mine. Dacă mai rămâne aici mult timp, va fi ucisă. Un grup de bărbați continuară să strige la Adel, amenințând că o vor omorî, în timp ce era escortată spre casa lui Sabar. Bărbații promiseră că vor aștepta afară până se va ivi momentul în care vor putea să o atace. Dar Sabar îi spuse:

   — Aici vei fi în siguranță. Poți dormi în camera mea liberă.

   Intrând în dormitorul mobilat sumar, Adel închise iute ușa după ea. Se așeză apoi pe pat – o saltea de paie – și-și dădu drumul lacrimilor în voie, gândindu-se la micul ei Anto.