ride || vmin

xxix

2 ani mai târziu

eu și jimin ne iubim la fel de mult; surprinzător, nu-i așa?

am mai avut și certuri și discuții contradictorii aprinse, în urma cărora nu mai voiam să ne vedem sau să respirăm același aer vreodată. dar mereu ne împăcam; eu fugeam la el în brațe și-mi ceream scuze. certurile nu făceau decât să ne întărească relația.

m-am mutat la el; deși sunt zile când regret asta. jimin e foarte matinal și într-o perioadă mă trezea la 6 dimineața ca să facem înviorarea împreună.

dar cel mai tare m-au încântat lucrurile kinky pe care le aducea de la muncă; spre exemplu, cătușe.

"vrei să-mi faci o surpriză?" întreabă jimin, stârnindu-mă.

"da, dar am nevoie mai mulți bani." mă strâmb la el.

jimin oftează; își ia o mână de pe volan și o bagă în buzunar, scoțând o bancnotă de 50. "poftim." spune.

"mă gândeam la noi, prin câte am trecut." zâmbesc, privind bancnota pe care mi-a dat-o.

nu mă așteptam să-mi dea bani.

jimin își dă ochii peste cap, scăpându-i un zâmbet. "îmi vreau banii înapoi." murmură el.

"prea târziu, deja sunt ai mei." râd, punându-i în buzunar.

"bine. mă scoți la cină de banii ăștia, nu?" murmură jimin.

"credeam că luăm cina la ai tăi." mă încrunt, întorcându-mi privirea către jimin.

jimin oftează, scoțând un sunet ciudat. începe să-și bălăngăne piciorul - ceva deloc recomandat la volan - și să bată cu degetele pe volan.

"ți-am spus deja, iubire. nu știu dacă o să ne primească și o să ne accepte pentru ceea ce suntem. după cum îmi cunosc părinții, sunt în stare să ne dea afară în șuturi dacă o să le spun că sunt gay." mărturisește jimin, speriat și îngrijorat.

"n-are cum să fie atât de rău." încerc să-l calmez, luându-i mâna.

"oh, ba da." răspunde jimin. "îți amintești cum eram când ne-am întâlnit prima dată? când eram homofob și agresiv? părinții mei sunt de zece ori mai răi de atât. o să mă renege."

"nu au cum să fie supărați pe vecie. sunt părinții tăi, te vor iubi mereu." îmi presez ușor buzele pe mâna lui.

"sper." spune jimin, neîncântat, iar în clipa următoare întoarce în altă direcție.

casa părinților lui era mică și simpatică; albă și curată. arăta ca o căsuță din povești.

jimin oprește motorul și se uită speriat la mine. încerc să-l asigur că totul va fi bine. ieșim din mașină, pășind pe cărarea din fața casei sale.

"bună ziua, mamă, tată." murmură jimin, când o vede pe mama lui ieșind și îmbrățișându-ne.

"jimin! de când nu ne-am mai văzut! de ce nu treci mai des pe aici?" mama lui îl pupă și-l îmbrățișează, fericită.

"când am vorbit cu dascălul bisericii noastre, ne-a zis că nu ai mai trecut pe acolo de un an." spune tatăl lui jimin, pe un ton dur.

"oh, ăsta nu e un detaliu atât de important. îl lăsăm pe mai târziu." femeia își dă ochii peste cap, îmbrățișându-l din nou pe jimin.

câteva clipe mai târziu, bărbatul ce părea a fi tatăl lui jimin mă observă. își ridică sprânceana când mă vede, gest ce-mi amintește de ceea ce face de obicei jimin când are o nelămurire. "și tu cine ești?"