După

1/2

***
(În ziua accidentului)

— Bună ziua, cu vă putem ajuta? întreabă recepționista spitalului.

— O caut pe o fată pe nume Eva Brown, răspunde băiatul agitat.

Numai după privirea lui îți puteai da seamă cat de disperat era. Acesta se căută prin buzunare pană găsește o fotografie și o îndreaptă către femeie.

— Vă rog, ați văzut-o? A avut un accident, iar acesta este cel mai apropiat spital, am fost și la celelalte două spitale mai îndepărtate, dar mi-au spus că cel mai sigur aici a fost dusă! răspunde cu disperare.

Recepționista se uită lung la el, după înapoi spre foaia pe care o avea lipită de un calculator, oftă și se uită iar la el.

— Ne cerem scuze, dar această persoană nu a putut fi salvată, lovitura a fost mult prea puternică, înghite în sec, îmi pare rău să îți dau o așa veste.

Băiatul a început să clipească de foarte multe ori pană ce ochii lui erau inundați cu lacrimi, neștiind ce să mai zică, acesta s-a întors abia mai ținandu-se pe picioare, s-a proptit de cel mai apropiat perete lasandu-și corpul să se prelingă pe langă el pană a atins podeaua. Plansul lui se putea auzi în toată încăperea. Și-a prins capul în maini și a început să dea negativ din el pană a urlat.

— Nuuu!! făcand pe toată lumea din jurul lui să tresară.

Recepționista rămăsese uimită de ceea ce a putut să-i facă unui tanăr. De suferința pe care i-a provocat-o unei persoane doar pentru o sumă de bani. Simțindu-se vinovată s-a ridicat de la birou și a plecat spre ieșirea din spate a Spitalului pentru a fuma o țigară.

Băiatul și-a scos poza pe care o ținea strans în mană pentru a se mai uita odată la ea înainte de a pleca și el din clădire. Plin de durere acesta a lovit primul tomberon pe care l-a zărit, iar după aceea s-a urcat în mașina cu care venise, trantind portiera în urma lui. Mașina lui a lăsat o urmă de fum în urma ei, iar dupa abia se mai putea vedea din cauza vitezei cu care acesta a plecat de pe loc.

***
(O lună de la accident)

— Mamă, aș vrea să urmez acel tratament cu recuperarea memoriei, îi spun mamei pe un ton nervos.

— Dar ești mai bine, pentru ce să îți trebuiască vreun tratament, mintei tale acum îi trebuie liniște, îmi răspunde pe un ton nepăsător.

— Măcar pot ieși să mă plimb? o întreb rotindu-mi ochii.

Mă simt sufocată în casa asta. Posesivitatea mamei îmi lăsa multe semne de întrebare, nu îi înțeleg comportamentul.

— Dorothy va ieși cu tine, dar după ce te întorci vom vorbii despre facultate! îmi răspunde mama după chemand-o pe Dorothy să se pregătească pentru a ieși cu mine afară.

Am aflat acum zece zile ca urmează ziua mea de 20 de ani luna viitoare. Nici nu îmi mai pot amintii ce prieteni mai am, mi-i amintesc doar pe cei din liceu, dar oricum nu aveam o legătură așa stransă cu ei. De ziua mea anul ăstă îmi doresc să o petrec singură.

— Sunteți gata să plecăm Miss Brown? mă întrebă Dorothy.

Afirm și mă grăbesc să îmi iau paltonul din cuier, îmi trag repede o pereche de adidași pe urmă ieșind din casă. Atmosfera de afară mă făcea să mă simt foarte bine, a trecut o lună de la accident, dar totul încă mi se părea foarte ciudat. Mai ciudat devine sentimentul că nu mă simt bine în casă, mama a devenit foarte paranoia. Pe tata abia îl mai zăresc, este mereu ocupat, mereu plecat, mă simt foarte singură în toată casa asta mare.

— Dorothy, haide să mergem pană la Millennium Park, nu este foarte departe de aici, îi spun amintindu-mi că mereu a fost locul meu preferat în care mergeam cu ea.

De cand eram mică îmi petreceam timpul cu Dorothyi, mă înțelegea, lucru pe care părinți niciodată nu l-au făcut. S-a uitat zambind la mine.

— Mereu v-a plăcut acel loc, îmi spune aceasta.

M-am uitat în jurul meu, la oamenii care treceau pe langă noi, toți erau grăbiți, uitand parcă de viața frumoasă care ne înconjoară. Îi multumesc Lui Dumnezeu pentru că mi-a oferit șansa de a mai vedea lumina zilei din nou. Mereu mă întrebam oare ce o fi existat dincolo de viață, dar acum, tot ce vreau este să-mi trăiesc fiecare clipă, pentru că totul este mult prea imprevizibil. Scufundată în ganduri, nu îmi dădusem seama că ajunsesem în fața preferatei mele sculpturi Cloud Gate.

M-am uitat spre reflexia mea din sculptură, iar totul parcă înghețase în jurul meu, nu mă vedeam doar pe mine în reflexie, mai era o figură langă mine, o figură masculină, care își ridicase telefonul pentru a ne face o poză la amandoi. După poză, acesta si-a întors privirea spre mine și m-a luat strans în brațe după și-a lipit buzele de ale mele, transformându-se într-un sărut pasional.

     Am început să-mi scutur capul de cateva ori, iar după m-am uitat din nou la reflexie, acolo nu mai era nimeni înafară de mine, Dorothy și cațiva turiști. Mi-am întors privirea șocată spre Dorothy.

— Cred că tocmai mi-a apărut o amintire, u-un băiat c-care e-, vocea mea fiind întreruptă.

— Nu vreți să ne așezăm pe o bancă Miss Brown? îmi răspunde agitată.

Am dat afirmativ din cap si ne-am îndreptat spre cea mai apropiată bancă. M-am așezat, dar încă gandindu-mă la ceea ce văzusem mai devreme. Mi-am trecut usor mana peste buze, de parcă am putut simții acel sărut. Doar că fața lui nu o puteam vedea bine, tot ce i-am putut zării era părul lui ondulat și jacheta pe care acesta o purta, una neagră. Simțeam cum ochii mei începeau să devină umezi. Simt un gol în stomac gandindu-ma la persoana pe care am văzut-o. Îmi întorc privirea către Dorothy, iar aceasta îmi cuprinde mainile cu ale ei masandule ușor.

— Sunt sigură că va iubit! îmi spune aceasta cu o privire tristă.

Îmi șterg lacrima care se rostogolea pe obrazul meu și mi-am dat părul după ureche. Dacă chiar m-a iubit, atunci de ce nu este aici? Poate nici nu era nimic serios, cine poate știi? Este extrem de greu să nu îți poți amintii chipul unei persoane.

— Nu cred că era ceva serios, cine știe? îi răspund încercand mai mult să mă conving pe mine pentru a nu îmi distruge mintea gandindu-mă la o persoană pe care nici nu o știu.

— Cred că ar trebui să ne întoarcem Miss Brown, nu vreau să o supărăm pe mama dumneavoastră!

Îmi rotesc ochii și mă ridic de pe bancă aranjandu-mi paltonul.Doar gandul că trebuie să mă întorc mă scoate din sărite. O să accept să merg la Universitate doar de dragul de a nu mai sta acasă.