După

2/9

Înainte

— Dothy, uite! spun și întorc caietul, cum ți se pare?

Dorothy face o pauza pentru a analiza fiecare detaliu schițat de mine. Își duce ambele mâini la gura entuziasmata

— Evelyn este incredibil! Nu pot sa înțeleg cum de părinții tai nu te lasă sa mergi la Arhitectura, ai putea schimba lumea cu aceste schite!

Așa este, știu ca as putea, dar am încercat, nimic nu le poate schimba gândirea decât sa fac ceea ce își doresc ei și ceea ce considera ca " acesta este viitorul, viitorul familiei și moștenirea este mult mai importantă decât niște mâzgăleli". Singurul lucru care mi-a rămas este pur și simplu sa fug de acasă, sa îmi găsesc de lucru in domeniul pe care mi-l doresc și aceea sa îmi fie viața. Gândul acesta m-a făcut sa rad. Ce tot spun, cred ca indiferent oriunde as merge, oricât de departe, tot nu este suficient. Nimic altceva nu i-ar putea face mândrii, oricât de mult as excela in ceea ce fac.

Dar nu m-a opresc.

Închid caietul si răsuflu. Am nevoie de o gura de aer.

— Dothy, ma duc sa ma plimb, sa imi limpezesc mintea!

— Dorești sa îți pregătesc ceva de mâncare pentru când te întorci?

— Mulțumesc, dar nu imi prea este foame, poate o sa mănânc niște fructe.

Dorothy s-a ridicat de pe scaunul in care stătea si se îndreaptă spre bucătărie, dar nu înainte sa se mai uite odată spre mine si sa imi zâmbească.

— Sunt sigura ca o sa îți găsești calea mult dorita, trebuie doar sa Riști si vei câștiga.

Și cu aceste cuvinte a ieșit.

Sa risc?

Ce înseamnă acest risc?

Cu toate gândurile mele, m-am încălțată si am ieșit pe usa. M-a izbit aerul de afara care este puțin rece, dar ador vremea asta. Ma calmează. Imi încep plimbarea prin aceleași locuri pe unde merg mereu. Trag aer in piept si expir.

As face orice sa imi pot schimba viața.

Sa o pot lua de la capăt.

Pașii mei m-au dus înspre locul meu preferat. O cafenea micuța, dar cafeaua de aici are cel mai bun gust. Îmi iau o cafea cu putina aroma de vanilie și lapte și ma pregătesc sa plec spre parcul din zona pana când un sunet ma oprește. Îmi întorc privirea și observ un grup de oameni de vârsta mea care se îndreptau rapid spre o straduta pe care niciodată nu m-am gandit sa merg.

—Repede haide, nu vreau sa pierd meciul! Spune una dintre fete

Ma uit curioasa spre locul spre care se grăbeau, dar nu puteam sa văd. Așa ca m-am dus și eu înspre straduta. Mi-am grăbit pașii pentru a încerca sa ii mai pot prinde, sa nu ii pierd. Curiozitatea mea uneori ma sperie.

Am mers pana i-am ajuns din urma, am făcut tot posibilul sa nu fac vreun zgomot pentru a nu ma vedea. Nu vreau sa creadă ca sunt vreo ciudata ca ii urmărește. Cu toate ca așa este, dar ciudata nu, curioasa? Da!

S-au oprit in fata unei clădiri care mi-a tăiat respirația. Este o clădire pe care nu am mai văzut-o pana acum. Un design și o arhitectura care te făceau sa crezi ca e o bucata dintr-un castel părăsit. In fata mea se afla un turn înalt cu o arhitectura veche, decorativa decojita, dar pare este desprinsa dintr-o poveste.

Ochii mei uimiti zăresc grupul de adolescenți care intra in clădire printr-o usa laterala.

Oare ce se petrece înăuntru?