După

1/1

***

Durere.

Ăsta este singurul lucru pe care îl simt. Dar totuși, de ce mă doare tot corpul? Nu cred că am mai fost atat de confuză vreodată. Am un sentiment atat de ciudat încat parcă nu mai pot descrie realitatea, de parcă nu o mai înțeleg. Încerc sa îmi amintesc de ce am ajuns așa, dar singurele amintiri care îmi apar fugitiv prin minte sunt cele de la aniversarea mea 18 ani, dar foarte vagi. Îmi simt inima cum începe să-mi bată foarte tare în piept. Mă simt speriată, mă simt fără sens. Oare doar am visat asta?

Îmi deschid ochii care păreau extrem de grei și văd razele soarelui care îmi încălzeau fața. Geamul îmi pare familiar, la fel ca și biroul de sub el unde ar fi trebuit să fie un teanc de cărți, dar acum nu mai este nimic pe el, este gol.

Cu greu îmi mișc ochi cate puțin pentru a vedea exact unde sunt. Sunt în camera mea, doar că este schimbată. Este foarte ciudat. Încerc să mă ridic,dar mă lovește o amețeală teribilă, mă simt slăbită. De cand nu am mai mancat? Mă uit mai bine spre mană mea care avea o perfuzie. Cum? Ce doamne am făcut? În stanga mea auzeam un sunet ciudat langă ureche. Mă întorc și observ un aparat foarte nefamiliar pentru mine. Am căzut? Oare de asta mă simt așa? Am căzut pe scări? M-a împins cineva? Sau poate nu, dar cand să cad, nici nu știu ce am făcut ultima dată. Simt că înnebunesc.

— Mama! am strigat cu toată puterea, doar că vocea mea părea răgușită, suna și ea foarte ciudat, putin mai groasă decat o știam eu.

— Eva? aud glasul mamei care părea că se afla pe langă camera mea.

O văd cum intră, cu o expresie șocată. Se uită cand la mine, cand la aparatul de langă mine, de parcă nu credea că eu chiar am vorbit. Se apropie încet de mine și se pune în genunchi langă patul în care stăteam.

— Fetița mea, cat mă bucur ca te-ai trezit, spune și îmi atinge delicat obrajii cu mană ei, ești bine, copila mea, ești în sfarșit bine! îmi spune mama.

— Mamă, ce s-a întamplat? spun, iar ochii mei începeau să se umple cu lacrimi, de ce sunt așa, de ce mă simt așa?

— Scumpa mea, ai avut un accident de mașină, dar ai scăpat cu viață, acum ești aici, cu mine, acasă, totul va fi bine! îmi spune mama zambind.

— Accident? Dar nu aveam mașină, ce s-a întamplat? spun extrem de confuză.

— Uite draga mea, pentru început nu trebuie să te gandești la tot ce s-a întamplat, important este că ești bine, ești aici cu noi, familia ta este langă tine, face o pauză, accidentul ti-a provocat o ușoară amnezie, este și normal, te-ai lovit extrem de tare la cap, dar tot ce vreau să înțelegi este că acum nu mai ai de ce să îți mai faci griji! îmi spune mama.

Amnezie? Accident? Cred că trăiesc un coșmar. Nu înțeleg cum de m-am urcat la volanul unei mașini, credeam că nu am să conduc de una singură niciodată, mai ales după ce mătușa mea a murit din cauza asta. Eu? Să conduc?

— Mă duc să-l sun pe doctor să vină să te vadă, să vedem ce trebuie să facem.

     Iar după aceste cuvinte mama a plecat din cameră. Simt că vreau să mănanc, îmi este foame, vreau să mă ridic, să încerc să înțeleg tot ce s-a întamplat.

Eram singură în mașină? Poate mai era cineva cu mine, oare eu conduceam? Îmi este greu să cred ca asta este realitate. Mereu mi-am spus că nu voi conduce niciodata, părinții îmi spuneau același lucru, tata mereu a avut un șofer angajat să mă ducă unde doream eu tocmai ca să nu îmi trebuiască permis. Simt că dacă mai încerc să mă mai gandesc la tot ce se întamplă o să leșin, deja capul meu îmi bubuie groaznic, tot ce vreau este să mănanc. Atat. Mancare.