Neașteptat

Capitolul 18

* Perspectiva Emmei*

- Ai auzit ce zicea Derek? Că el nu mai e de mult pe primul plan, siguranța ei, este mult mai importantă decât a lui, îmi spune Scott imediat ce ne urcăm în mașină.

- Da, l-am auzit. Și totuși ce o să facem? Cum o să-i ajutăm?

- Adică vrei să te implici și tu în războiul ăsta?

- Da, vreau să-i ajut.

- O să fie o luptă grea, siguranța ta e pusă grav în pericol. Nu aș suporta să știu că ești în primejdie.

- Dar totuși, tu vei lupta. Cu siguranța ta, cum rămâne?

- Nu asta e pe primul plan acum.

- Dar ce este?

- Tu, îmi răspunde Scott uitându-se pentru câteva secunde la mine, apoi revenind cu privirea la drum.

Zâmbesc imediat ce prind aluzia fină făcută de el. Se întâmplă la fel ca la Derek și Braeden. Mă pune pe mine pe primul loc. Mă uit și eu la drum și dintr-o dată îmi dau seama. Nu vreau să-l știu că luptă și ca ar putea muri. Nu mă interesează de mine. El e mai important. Poate că de aia se spune că sufletele pereche sunt cele mai puternice. Se protejează reciproc.

- Știi ceva. Ai dreptate, când îți întâlnești sufletul pereche persoana ta nu mai este cea mai importantă. Mai importantă devine jumătatea ta.

- Da, mă bucur că ai înțeles și tocmai de aceea nu poți să lupți.

- Lasă-mă să termin, Scott. Acum, pentru mine, persoana ta e cea mai importantă, deci n-o să te las să lupți, cel puțin nu fără mine lângă tine.

Termin ce am de spus și Scott oprește mașina.

- Vrei să spui că, ai început să crezi în suflete pereche?

- Tu m-ai făcut să cred și chiar îmi pare rău că te-am întâlnit atât de târziu și că toată viața am crezut că nu există cineva potrivit pentru mine, până ai apărut tu. De prima dată de când te-am văzut am simțit ceva puternic. Eu, care am o memorie de elefant, am reținut doar numele tău. Și nu cred că vrei să știi ce sentiment de gelozie mă încerca când te vedeam cu Kira.

Am ales să-i spun tot. Până la urmă nu cred că am nimic de pierdut.

- Tu chiar vorbești serios?

Dau din cap afirmativ și mă uit fix în minunății ochi ai lui Scott. Îl văd cum se apropie de mine la fel făcând și eu. Între fețele noastre mai sunt doar câțiva centimetri, până când, cu un simplu gest Scott, scapă și de acei centimetri. Acum buzele noastre formează un sărut perfect. Buzele lui le masează apăsat pe ale mele. Ne despărțim din cauza lipsei aerului, iar Scott se așează mai bine pe scaun cu fața spre mine, rezemându-și capul de tetieră. Îmi ia mâna în ale lui și mi-o sărută. E atât de dulce.

- Frumoși ochii, spun.

- Iar sunt roșii?

- Da, spun zâmbind.

- Fir-ar. Nu mi s-a mai întâmplat cu nimeni așa. Vezi, ăsta e un semn.

Zâmbesc copilărește, imediat ce înțeleg ce vrea să zică.

- M-aș putea uita la tine, ani întregi, adaugă el. Da, ar trebui să încetez, eu de obicei nu sunt așa de siropos.

- Nu mă deranjează, din contră, atât timp cât nu exagerezi, spun drăguță.

* Perspectiva lui Theo*

A picat la fix despărțirea Kirei de Scott, altfel, chiar începusem să-mi fac griji pentru viața mea.