Neașteptat

27. Răpite 2

*Perspectiva lui Scott*

Planul era să o pot ține pe Kira mai mult de 30 de secunde la telefon pentru a o putea localiza, însă nu mi-a iesit, probabil s-a prins de ce aveam de gând. Nu-i deloc proastă, nici nu avea cum să fie, doar a fost iubita mea.

- A închis, spun luând telefonul de la ureche.

- Fir-ar! îl aud pe Liam cum țipă.

O bubuitură destul de sonoră mă face să îmi arunc privirea spre usa biroului serifului Silinski. Era Jacob care dăduse cu pumnul si a spart geamul. Îl înțeleg că e supărat si îngrijorat, însă în plus eu mă simt și vinovat, chiar dacă nimeni nu m-a învinovățit cu nimic, asta simt eu.

Ies din birou, pierdându-mi orice speranță. Singura pistă pe care o puteam obține s-a dus. Cum am putea acum să le găsim? Scot telefonul din buzunar și o apelez pe Emma. Nu mă astept să-mi răspundă, vreau doar să-i aud vocea în mesajul de la cutia vocală.

*Conversație telefonică*

Emma: Bună, sunt Emma! Momentan nu pot fi contactată, însă dacă îmi lași un mesaj promit să te sun cât mai repede posibil.
Beep

Eu: Of, Emma mea, dacă ar fi așa cum zici, însă știu că nu o să poți să mă suni. Îmi pare atât de rău că nu am putut să vă salvez. E numai vina mea, însă îți promit că dacă pățesti ceva si n-o să mai fi, vin după tine.

*Sfârșitul conversației telefonice*

Intru în mașina și pornesc spre parcul în care am avut prima întâlnire cu Emma. Știu, sunt cam melodramatic, dar chiar mă simt pe jumătate mort. Emma este în pericol, doar din vina mea, iar eu nu pot face nimic pentru a o duce înapoi la mine. Sună puțin egoist, dar vreau să fie aici, acum cu mine.

Ajung în parc și încep să mă plimb pe micile alei. Văd numai cupluri fericite cum se plimbă, râd, se joacă. Fară să îmi dau seama ochii mi se înroșesc, dar cred că e normal pentru situația în care sunt.

*Perspectiva Emmei*

Închid ochii și îmi las capul pe spate. Sunt atât de extenuată încât mi-ar trebui 3 săptămâni de odihnă. Bine măcar că a plecat Kira. Mă țin eu tare și fac pe aroganta însă chiar mă tem pentru viața mea și a Maliei. Adică ce poate fi mai periculos decât o femeie rănită? Și mai ales pe cine se poate răzbuna? Toate răspunsurile arată că viața noastră se poate termina acum. Fix acum, când în sfârșit simt ceva lângă un băiat, când simt că trăiesc cu adevărat, acum totul se poate dărma.

Îmi vine în minte toată fața lui Scott, dar, mai ales zâmbetul lui. Îmi aduc aminte de prima noastră întâlnire. De parcul în care am mers, aleile pe care ne plimbam, coincidențele, care poate nu-s doar simple coincidențe. Totul are legatură cu el și tocmai d-aia cred că el e sufletul meu pereche, pentru că, în momente ca astea, tot la el mă gândesc și chiar mă mai înveselește puțin.

- Ce o să facem? mă întreabă Malia.

- Vom aștepta, poate ne vor salva.

- Sau poate vom prinde un moment de neatenție.

- Slabe șanse să scăpăm singure.

- Dar ce fac frumoasele mele? aud vocea enervantă a Kirei.

- Vorbeam despre ce o să-ți facem când scăpăm, spun.

- Cât optimism, dar cine a spus că o să scăpați? Voi încă credeți că cineva o să vă salveze? Asta nu se va întâmplă. Nimeni nu știe unde sunteți, dar mai presus, cred că nimănui nu-i pasă de voi, de vreme ce nu va căutat nimeni.

- Știi bine că nu ține șantajul cu mine Kira, spune Malia. Dar altă strategie nu știi pentru a ne speria.

- Ești sigură de asta? întreabă Kira în timp ce apasă pe un buton.

Simt cum curentul îmi cuprinde tot corpul și nu îl mai pot controla. Se pare că am supărat-o destul de tare pentru că șocul durează mult mai mult decât de obicei. Simt cum amețesc, iar totul se face negru.

* Perspectiva lui Theo*

Mă uit pe geamul micuț al încăperii în care fetele stau închise. Văd cum vorbesc cu Kira, iar dintr-o dată aliata mea pornește curentul, dar de data asta îl ține pornit destul de mult. Ce face, vrea să le omoare sau ce? Nu mai pot privi asta așa ca ies afară pentru a lua puțin aer. Nu știam că sunt așa de sensibil, adică e corect că nu sunt de acord cu persecuția femeilor, mai ales dacă nu sunt vinovate. Adică de ce să condamni pe cineva doar pentru că s-a îndrăgostit? Și mai ales Malia, ce vină are ea?

Simt o mână pe umăr apoi niște buze moi pe obraz.

- Pentru ce a fost asta? întreb.

- Pentru că ești aliatul meu loial, spune Kira.

Zâmbesc fals. Ea îmi spune asta, iar eu tocmai mă gândeam că exagerează.

- Nu crezi că exagerezi puțin? mă ia gura pe dinainte.

- Poftim?

- Nimic, uită.

- Theo, mă mai pot baza pe tine?

- Da, sigur, spun.

- Așa te vreau, îmi răspunde ea.