Neașteptat

Capitolul 20

*Perspectiva lui Scott*

Cad pe jos fără să mai am vreo putere de a mă ridică. Dacă nu se întâmplă o minune, mama poate muri. Mă uit în jur și încerc să găsesc repede o soluție, dar nu pot să fac nimic. Fir-ar să fie! Jur că dacă i se va întâmpla ceva mamei, data viitoare n-o să mai am milă.

Îi mai aud pe aia doi cum spun ceva, apoi râd amandoi cu pofta. Probabil sărbătoresc victoria, însă asta nu se va termina așa, jur!

Cei doi deschid ușa, timp în care mama nu se oprise din plâns, cum am mai spus, asta mă doare cel mai tare.

Mă uit în continuare după ei, așteptând să dispară în întunericul nopții, însă n-o fac, s-au oprit. Oare de ce? Văd cum o mână se înconjoară în jurul gâtului lui Theo. E Jacob. La fix a venit. Văd cum și Kira este imobilizată de Malia, iar mama e dezleagată de Emma, apoi fuge spre mine încă plângând.

- Scott, ești bine? mă întreabă.

- Da, eu sunt bine. Gata, te rog, nu mai plânge. N-am mare lucru, o încurajez, deși rănile dor ca naiba.

- Haide să te pun pe fotoliu. Poți să te ridici?

Încerc să mă ridic, dar corpul îmi e tot mai greu, însă cu ultimele puteri mă ridic și mă îndrept spre fotoliu ajutat de mama. Când mă uit înapoi spre cei de la ușă, văd cum Emma îl bate pe Theo. Trebuie să o fii enervat destul de tare să facă asta. După care o văd venind spre mine. E superbă.

- Ești bine? mă întreabă, după care mă sărută.

- Acum da. Acum sunt perfect. Mulțumesc, îi spun, după care o sărut.

Când ne despărțim privirea mi se duce în mod involuntar spre Kira, care aproape plângea.

- O merită, zice Emma.

- Știu.

Are perfectă dreptate, chiar o merită.

Ne ridicăm, iar Emma mă ajută să merg până la ușă.

- Cum ești? mă întreabă Jacob.

- Sunt bine, vă mulțumesc. Fără voi poate mama era acum...nici nu vreau să mă gândesc la asta.

- Nu nouă trebuie să ne mulțumești, ci ei, spune Malia arătând spre Emma.

- Îți mulțumesc, minunea mea! îi spun.

Nu serios, nu sunt prea siropos când zic asta. Adică, chiar ea e minunea mea. Dacă nu era ea așa cum e, poate ca n-ar fi venit după mine, poate că m-ar fi ascultat și ar fi stat acasă. Și dacă facea asta, eu ce faceam? Cum era situatia acum?

- Și cu ăștia, ce zici să facem? mă întreabă Jacob.

- Eu zic să le dăm drumul, dacă și voi vreți, spun.

- Da, eu sunt de acord, adică cam cât de periculoși pot fi daca experimentul ăsta, era să cadă după un pumn de al Emmei, iar pentru Kira nici nu a fost nevoie să recurgem la violență ca să o rănim, zice Jacob în timp ce îi dă drumul lui Theo care avea față plină de vânătăi.

- Tu i-ai făcut asta? o întreb pe Emma.

- Mda, spune ea ușor jenată.

- Ești mai puternică decât credeam, spun.

- Eu ți-am zis. Și tocmai d-aia cred că ar trebui să mă lași să lupt cu tine.

- Asta mai vorbim, spun dur.

Nu pot să fiu rău cu ea, dar când vine vorba de siguranță ei, trebuie.

- Ne mai vedem noi, ne amenință Theo, care este ajutat de Kira să meargă.