Constelaţii în incendiu
deasupra noastră.
Fum umezit de lacrimi cereşti,
fum insipid - ceaţa.
Lumina albă, sufocată la orizont
cu perdeaua de pâclă,
dizolvându-şi razele movulii
în negură,
izbeşte nevăzut scena morţii.
Printre grinzile de fier care îţi
apasă carnea,
printre valurile neguroase şi
furtuna de răcoare,
sclipirea ochilor s-ar reflecta
în oglinda aburită a nopţii...
Braţele scheletice, moarte, goale
ale copacului,
înălţate spre cer şi coborâte în iad,
au legănat ultima suflare şi
încă balansează...o funie...
Pământul scrâşneşte sub picioarele tale,
mâinile îţi tremură pe frânghia
aspră şi murdară,
pe care o strângi cu putere,
până iese sângele din ea,
până când păcatele altcuiva se scurg
pe hainele tale...
