Poate nu l-am văzut niciodată. Dar îmi amintesc de el...
Privirea îi era îmbibată
în păsări.
În ultimul suflu
i-am simțit
țipătul pierzându-se
în trupul meu.
Se balansa peste balustrada
albă.
Doar umbra îi cădea.
Ochii îi erau stinși și
ascunși în sertare calde
și vechi.
Pe trotuarul în două culori
se vedea cum rupe
întunecimile
ca pe niște sârme,
curgând din ele
întrebări.
Pe banca ruptă de sub
fiorii cerului,
încă așteaptă.
Același zâmbet trist,
care se reflectă în luciul metalic,
pătat de mâini tremurânde.
Înghiontit de vorbe vremelnice.
A pierdut în fața noastră.
În fața celor înghețați în timpul
neprielnic.
