Erau norii umpluți cu zăpadă,
reci și vâscoși,
veșnic spânzurați de sfori.
Sforile care au spart sticla
cerului.
Sforile care nu se văd.
Mergeai cu capul în jos,
cu priviriea cutreierând
înaltul.
Călcai pe zăpada fără urme,
fără pași -
Topindu-se la infinit cu fiecare
minut greu.
Printre dâre înghețate și cenușii,
vedeai o cărare.
Un firișor de potecă.
Cenușie. Murdară.
Pe care nu a mai călcat nimeni.
De sus așa părea.
Orașul - un castel al
pământului.
O lumină a subteranului.
Un drum șerpuit printre
milioanele de sclipiri.
Venite de jos.
De unde nu ești tu acum.
