Negru, orizontul orasului

Interludiu

Mult fum. Poate si sperante… Sigur, cafea. De ceva vreme, am impresia ca mobila vrea sa ma manance. Imi vrea sufletul. Un tren. Multe ore, muzica, cineva, undeva, ma asteapta. Putin cancer. Sau poate voi muri de inima. “Ar trebui sa o lasi mai usor cu cafeaua…” “Toti trebuie sa murim de ceva, nu? Am trait urmandu-mi inima, ar fi corect ca tot ea sa ma omoare….” ii raspund zambind. Oricum nu vreau. Sa ce? Nu stiu. Stiu doar ca nu vreau. Ma simt foarte bine acum. Totul curge. Totul e foarte natural.

Sunt intr-o casa, doua camere. Si casa e geloasa. Plange la fiecare pas pe care il fac in interior. Usile tipa la mine. Posibil chiar sa ma urasca. Dar nu imi pasa. A trecut foarte mult timp de cand m-am mai simtit asa de bine. Multa ceara. Si cafea. Si tigari. Din cand in cand, vin. Cutitul l-a ascuns sub canapea. Norii incep sa curga. “Vrei sa auzim ploaia?” ma intreaba. Suntem goi. Si fumam. Putini sarati, dar ne place asa. Si apoi o mangai. Si ii place enorm. Si eu ii iubesc pielea. Nu ma opresc nici macar cand o mai sarut, tandru de spate si pe gat. Tacem amandoi. Dar nici nu e nevoie de cuvinte. Ascultam ploaia. Si vecinii, care se cearta.

Nu stiu cat va dura, dar e bine asa. Sunt satul de etichete. De definitii. Cuvintele oricum limiteaza. Se uita la mine. Ar vrea sa imi spuna ceva, dar nu vrea sa sune banal. Este ok, nu trebuie sa imi zica nimic. Simt.

Sunt deasupra ei si o sarut. Imi desface parul si ne acopera cu el. Nu am nici cea mai mica idee ce ora e. Stiu doar ca e noapte. Dar nici nu vreau sa stiu. Sunt aici pentru ca am vrut sa opresc timpul. Lumea. Pamantul. Si chiar l-am oprit. Ne mai deranjeaza uneori o raza de soare, care ne spune ca a mai trecut o zi. Dar ne bagam sub patura si uitam si de asta.

Ma uit cum doarme. Si sunt rupt de oboseala, dar nu vreau sa dorm. Ii ascult respiratia. Mai sorb o gura de cafea. Intuneric.